II.Oh, fluviule
Cu apele tale pure
Lasă-mă să -ți fiu
Un crin alb, plutitor

III. Credinciosule, trecătorule
Vreau să-ți fiu un flaut
Ca-n timp de dor
Să-ți cânți focul

IV. În pustiul oceanului tău
Bunule credincios
Ce cu blândețe te apleci
Pe luciu fluviului
Culege-mi petalele
și fă-mă un lotus.

V. O, Surya, zeu al Soarelui
Coboară-ți razele peste petale
și mângâiele, dându-mi strălucire
și apoi trimite vântul
să mă anine în părul
unei fiice a fulgerului

VI. Și, ah tu, creatorule,
Fă-mă floare de trandafir
și mogra
și pune-mă la gâtul unui credincios.

Ce cu blândețe te apleci
Pe luciu fluviului
Culege-mi petalele
și fă-mă un lotus.

Dr. Anca – Amelia Dugăeșescu

În deschiderea evenimentului ce va avea loc la BCU, Corp Dacia, în Sala de consiliu, va vorbi Dr. Mihaela Gligor (cercetător știintific la Academia Română, Filiala Cluj-Napoca), iar conferința va fi urmată de lansarea volumului Mircea Eliade – Henry Pernet, „Corespondenţă. 1961-1986. Dragul meu prieten”, Prefaţă de Mac Linscott Ricketts, Introducere de Henry Pernet, traducere de Mihaela Gligor şi Călin Cristian Pop, ediţie îngrijită, indice şi postfaţă de Mihaela Gligor, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Colecția Helvetica, 2011.

Familia sa se poate lăuda cu primul negustor independent indian, care a fost bunicul lui Radindranath, Dwarkanath Tagore. Printre alţi pionieri în familie au fost: proprietari temerari de terenuri, reformatori în gandire, erudiţi ai Sanscritei, poligloţi, un înalt funcţionar public, o primă femeie romancier, si, să nu uităm, un poet de rang mondial! Rabindranath a scris: “Era ceva remarcabil în familia noastră. Era ca şi cum am fi trăit aproape de vârsta pre-Puranică a Indiei prin angajamentul nostru faţă de Upanisade… Pe lângă acest lucru a existat o dragoste cu adevărat profundă pentru literatura engleză în randul vârsnicilor mei. Shakespeare şi Sir

Walter Scott au avut o puternică influenţă asupra familiei noastre …” De asemenea, el menţiona: “Tatăl meu a preţuit o sinteza lui Hafiz şi a Upanişadelor în inima lui”.

La vârsta de 17 ani, Rabindranath a fost rugat de tatăl său să meargă în Anglia să studieze Dreptul. El s-a întors fără să fi terminat Dreptul, dar, ca mulţumire adusă familiei englezeşti la care a locuit, el a scris: “Nu am primit niciun şoc calculat să-mi sfărâme cadrul originar al vieţii mele – dimpotrivă, estul şi vestul s-au împrietenit în persoana mea”.

După întoarcerea acasă, el s-a adâncit în scris. La varsta de 30 de ani el devenise deja un poet bine cunoscut care scria în limba sa maternă, bengaleza. El a scris: “Mi-am petrecut majoritatea timpului cu preocupări literare până la 40 de ani sau mai mult. Nu am avut niciodată dorinţa de a lua parte la activităţile practice, pentru că am avut o convingere inrădăcinată în minte că nu am avut darul.”

Prima sa şansă de a-si examina viaţa ca cetăţean a fost în deceniul pe care l-a petrecut din 1890 în zona rurală a Bengalului de Est, unde tatăl său l-a trimis să gestioneze întinsele moşii agricole ale familiei aflate de-a lungul râului Padma, numele local pentru Ganga. Acolo el a făcut cunostinţă îndeaproape cu lupta pentru supravieţuire a omului de rând. El scria: “Munca mea ca zamindar m-a dus pe drumuri lungi din sat în sat, de la Shelidah la Patisar, pe râuri mici şi mari, şi de-a lungul ‘beels’”.

El scria: “Încet dar sigur am început să înţeleg durerea şi sărăcia sătenilor şi am devenit dornic să fac ceva în legatură cu acest lucru. Am început să mă simt ruşinat că-mi petreceam zilele pur şi simplu ca un proprietar de pământuri preocupat numai de propriul profit şi de propria pierdere. Aşa că am început să mă gandesc ce s-ar putea face.” Ştim din scrierile sale că acesta a devenit un punct de cotitură în compasiunea sa pentru umanitate, prima sa experienţă pe propria piele legata de condiţia mizeră în care trăiau majoritatea concetăţenilor săi. Încetul cu încetul Rabindranath a început să resimtă o chemare clară şi inconfundabilă de a renunţa la viaţa sa într-un fel (la început nu ştia în ce fel anume), mai deplin în favoarea ţării sale. Acesta a fost momentul in care a scris poemul inovator “Ebar Phirao Morey” sau “Chemarea către muncă”.

Traducerea sa din engleză este:

Marşând cu valurile Vieţii Eterne trebuie să mergem înainte cu Adevărul ca Stea Polară şi niciun gând de moarte. Aspre zile rele se vor vărsa asupra noastră, dar trebuie să continuăm lupta pentru a ne păstra Întâlnirea cu El la picioarele căruia am vărsat bogăţia inimii noastre din timp în timp.

La început scopul său era patriotic, dar mai târziu a devenit spiritual. El a scris:“…în acea dimineaţă în sat, faptele vieţii mele mi-au aparut dintr-o dată intr-o unitate luminoasă de adevăr. Toate lucrurile care mi se păreau valuri pribegi mi s-au arătat în minte în relaţie cu o mare fără limite. Eram sigur că o Fiinţă care m-a înţeles pe mine şi lumea mea îşi căuta cea mai bună înfăţişare a sa în toate experienţele mele, unindu-le într-o personalitate ce se află în continuă deschidere, care este o operă spirituală de artă. Îi eram responsabil acestei Fiinţe; deoarece creaţia din mine este a lui precum şi a mea.”

În perioada 1894-1900 când el a fost complet absorbit de realitatea crudă a vieţii oamenilor de rând, poemele sale au exprimat un anumit misticism interior. Un astfel de poem central a fost Jiban-Debata (Dumnezeul vieţii).În Jiban-Debata el a dat expresie unui mod interior de simţire a divinităţii, care îl inspiră şi îl ghidează. Prin această experienţă el s-a dedicat unei mişcări graduale de îndepărtare de la religia instituţională, considerând că nu este necesară nicio mediere sacerdotală între credincios şi Dumnezeu.

În cartea sa “Religia Omului” el a citat cântecul său Baul favorit: “Templele şi moscheile obstrucţionează calea şi nu reuşesc să aud chemarea sau să mă mişc atunci când profesori şi preoţi se îngrămădesc cu nervozitate în jurul meu”. De asemenea el a scris în “Religia Omului” următoarele: “Din vremurile când Omul a devenit cu adevărat conştient de el însuşi, el a devenit de asemenea conştient că există un spirit misterios al unităţii, care şi-a găsit manifestarea prin el în societatea sa”.

Într-un poem din Gitanjali el spunea:

“El este acolo unde plugarul ară pămantul tare şi unde drumarul sparge pietrele

El este cu ei în soare şi ploaie şi haina lui este acoperită cu praf

Dezbracă mantaua cea sfantă şi la fel ca el vino jos pe pămantul prăfuit!”

Scrisorile pe care le-a scris sunt considerate ca punct de reper pentru acea perioadă, ca şi povestirile scurte. Scrisorile au fost publicate în 1912 ca Chhinnapatra (Fragmente). De asemenea, el a scris şi numeroase eseuri puternice care susţineau reforma socială a ţării sale. Drama sa Achalayatan (Neclintirea) este dedicată indărătniciei şi încăpăţânării ortodoxiei Hindu.

În eseul său “Swadeshi Samaj” din 1904 el a adresat o chemare tineretului educat pentru a lucra în sate şi pentru a ridica gradul de conştientizare în rândurile sătenilor.

A scris:

“Dacă nu poţi face nimic altceva, măcar taie-te din ziare şi du-te în orice sat şi oferă-le educaţie lor, celor cu care nimeni nu a vorbit niciodată; adu-le fericire, speranţă, serveşte-i şi anunţă(-i) că este demnitate în ei ca fiinţe umane, că ei nu merită dispreţul universului”

Între 1904 şi 1905, el însuşi s-a alăturat Mişcării Swadeshi din Bengal dar s-a retras imediat când au început manifestaţiile comunale din interiorul Mişcării. Făgăduind solemn că nu se va mai alătura niciodată unei mişcări politice, el a decis să se îndrepte spre educaţie, ca soluţie pentru modelarea minţii oamenilor. A scris: “Cred că toate problemele umane îşi pot găsi soluţia fundamentală în educaţie… Sărăcia, molima, luptele comunale şi înapoierea industrială ne îngustează calea şi ne-o fac periculoasă din cauza lipsei unui grad adecvat de educaţie”. Romanele sale: Gharey Baire (Casa şi Lumea) şi Gora anilor 1910-1915 au atacat influenţa otrăvitoare a Hinduismului asupra politicii Swadeshi. El a încheiat Gora cu următoarele vorbe aparţinând protagonistului romanului:

“Astăzi sunt, înainte de toate, indian.

În mine nu este niciun conflict al comunităţilor hinduse, musulmane sau creştine.

Astăzi, orice castel din India este castelul meu, pâinea tuturor este şi pâinea mea… ”

A scris:

”Chiar dacă încă din vremea copilăriei mele am fost învăţat că idolatrizarea naţiunii este aproape mai bună decât adoraţia faţă de Dumnezeu şi umanitate, cred că am depăşit această invăţătură, şi am convingerea că conaţionalii mei vor câştiga cu adevărat India care le aparţine prin lupta împotriva modului de educare ce îi învaţă că o ţară este mai importantă decât idealul umanităţii”.

Criticii naţionalisti ai lui Rabindranath l-au acuzat de “dezertare”. Făgăduind solemn că nu se va mai alătura niciodată unei miscări politice, el s-a îndreptat în schimb spre a lucra cu chiriaşii hinduşi şi musulmani ai familiei sale.

Umanismul lui Rabindranath a avut câteva stadii distincte de dezvoltare. Simţul său adânc faţă de ecologia omului şi a naturii i-a inspirat cele mai persistente scopuri în viaţă.

Acestea au fost:

– Să aducă bucurie şi valori alternative educaţiei urbane,

– Să aducă la un loc oraşul şi satul în crearea unei noi educaţii,

– Să construiască o societate bazată pe cooperare, în strânsă legătură cu land-ul,

– Să rededice oamenii unităţii în diversitate a Indiei în cooperare cu Asia şi să îndrepte Vestul spre auto-realizarea lumii.

În Bengalul rural de sud, în Santiniketan şi Sriniketan, la o sută de mile nord-vest de Calcutta, Rabindranath a început pentru prima dată să integreze aceste credinţe ale sale în timp ce experimenta un nou mod de educare. Santiniketan fusese descoperit ca un loc senin de către tatăl lui Rabindranath, Debendranath Tagore, în timpul călătoriilor sale în districtul Birbhum din Bengalul de Sud. Debendranath a cumpărat pământ aici de la familia Sinha, proprietari de Raipur, şi a construit o casă pe acesta în 1863. El a numit această casă ‘Santiniketan’, reşedinţă de pace, de unde locul şi-a luat numele.

Acolo, Rabindranath a înfiinţat o şcoală în 1901 pentru ca mai târziu să ridice şi o universitate internaţională numită Visva-Bharati şi un institut de reconstrucţie rurală numit Sriniketan. A ales umanitatea în detrimentul patriotismului şi a transformat în misiune idealul de a reuni Estul cu Vestul. Acesta este motivul pentru care nu s-a alăturat Mişcării Non-cooperării a lui Gandhi. A scris: “Gandhiji, întreaga lume suferă de un cult al naţionalismului egoist pi limitat. India a fost întotdeauna ospitalieră cu toate naţiunile şi credinţele. Am ajuns să cred că noi în India încă mai avem multe de învăţat de la Vest şi ştiinţa sa, şi încă trebuie că, prin educaţie să învăţăm să colaborăm unii cu alţii”. Rabindranath l-a încurajat pe reverendul C.F. Andrews, care l-a ajutat la scoala sa din Santiniketan, să se ducă în Africa de Sud în ianuarie 1914 şi să sprijine comunitatea indiană de acolo şi pe Gandhi într-o misiune care s-a dovedit crucială în securizarea aşezământului Smuts-Gandhi. Când Gandhi a părăsit Africa de Sud şi a trimis un număr de copii de la aşezămantul din Phoenix în India, Rabindranath le-a oferit ospitalitate şi educaţie în Santiniketan. Rabindranath şi Gandhi au rămas prieteni pentru totdeauna. Rabindranath s-a adresat lui Gandhi cu titul de Mahatma în vreme ce acesta făcea vizite frecvente în Santiniketan. Ambii considerau că educaţia în India este incompletă dacă nu include şi satele unde trăiau marea majoritate a indienilor.

Şcoala din Santiniketan şi Universitatea Internaţională Visva-Bharati erau un experiment dinamic în ceea ce privea construirea unei legături vii între oraş şi sat şi între local şi global. Studenţii veneau la Santiniketan atât de la oraş cât şi de la sat şi profesorii veneau din diferite părţi ale lumii.

Peisajul uman mixt din Santiniketan, care includea sate hinduse, musulmane, tribale, şi diferenţe sociale şi de rasă era o privelişte autentică şi educativă asupra adevăratei Indii, tocmai bună de arătat studenţilor de la oraş, ai şcolii sale. A ales o educaţie holistică la un nivel de bază pentru a inspira valori cosmopolitane şi alternative în modelarea unei fiinţe umane complete, care ar putea contribui la realizarea unei lumi mai bune. Complexul de la Santiniketan, incluzând şcoala, universitatea şi institutul de reconstrucţie rurală, a fost perceput ca ‘o stare de unitate creativă’ unde minţile studenţilor şi elevilor se puteau elibera de superstiţii, fiind îndreptate către respectul faţă de fiinţa umană, neluând în considerare rasa sau credinţa. La Santiniketan, aniversările oamenilor de valoare care au aparţinut multiplelor culturi şi religii ale Indiei, dar şi lumii întregi, cum ar fi Buddha, Cristos, Mohammad, Chaitanya şi Rammohun Roy, primul reformator modern al Indiei, erau sărbătorite cu rugăciuni şi discursuri.

Rabindranath s-a angajat la şcoala Santiniketan în reînvierea celor mai bune lucruri din moştenirea indiană, dar le-a pus într-o perspectivă umanistă universală, în vederea realizării unui ‘adevăr colectiv’.

A devenit un călător prin lume care s-a eliberat din izolarea de a fi un provincial al Indiei Britanice. Între 1916 şi 1932 el a călătorit în 30 de ţări de-a lungul a 5 continente şi a pus ospitalitatea Universităţii Visva-Bharati la dispoziţia umaniştilor şi oamenilor de ştiinţă din acele ţări. Dorind să aibă acces la mai multă lume, el şi-a luat propriile traduceri în limba engleză ale unei selecţii din poeziile sale în Anglia în 1912, care au devenit Gitanjali-ul său englez.

Volumul său “Gitanjali” a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1913, premiu care l-a transformat într-un cetăţean al lumii. El a fost prima persoană din afara Europei care a câştigat acest premiu. 

La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, el a simţit nevoia presantă de a insista pentru o lume a cooperării şi a scris eseuri critice la adresa războiului şi naţionalismului militant. Aceste trei eseuri erau stranse într-o colecţie: “Naţionalism în Vest”, “Naţionalism în Japonia” şi “Naţionalism în India”. Acestă colecţie, scrisă în limba engleză în 1915, a fost distribuită ca lectură în timpul războiului în Japonia şi America, în 1916. Rabindranath Tagore a fost discreditat  de audienţele din Japonia şi ridiculizat de presa americană. Totuşi, el şi-a continuat campania împotriva războiului. El a susţinut că naţionalismul agresiv şi conflictele ar putea fi înlăturate prin studierea reciprocă a culturilor şi istoriilor naţiunilor şi prin schimburi la nivelul învăţămantului superior.

Entuziasmul cu care mesajul său de cooperare internaţională a fost primit în Europa l-a condus la ideea că India era cel mai indicat loc pentru înfiinţarea unui centru internaţional. În 1921, această idee s-a materializat prin inaugurarea oficială a universităţii sale internaţionale, Visva Bharati. Logo-ul Universităţii Visva-Bharati a fost preluat din Vedas, “yatra viswam eka nidam”, semnificând: “ (locul) unde lumea întreagă se întâlneşte într-un singur cuib”.

El a cunoscut numeroşi pacifişti şi gânditori ai lumii printre care: Romain Rolland, Paul Richard, Bertrand Russell, Gilbert Murray, Helen Keller, Albert Einstein, Okakura Kakuzo, Yone Noguchi, etc. La îndemnul lui Romain Rolland, el a semnat Declaraţia Spiritului de Independenţă în 1919, alături de alţi pacifişti ai lumii. 

În eseul său Unitate Creativă, el a stabilit programul Visva-Bharati pentru schimbarea lumii prin intermediul eforturilor locale. El a scris:

“Când vine vorba de adevăr, nu se pune problema de Est sau Vest. Acesta este adevărul pentru care trebuie să luptăm aici, la Visva-Bharati”.

A fost cu adevărat o vreme în anii ’20 şi ’30 când Visva-Bharati din Bengalul rural a devenit o adevărată comunitate globală. Acele persoane care au venit au devenit membrii unei comunităţi pe care au simţit-o şi s-au angajat în predare, cercetare, reconstrucţie rurală şi crearea de opere de artă fără graniţe naţionale.

În ultimul deceniu al vieţii sale, Rabindranath a găsit încă o modalitate de a comunica lumii, prin intermediul picturii. Lucrările sale au fost expuse în toată lumea. Ca o concluzie la schiţa făcută vieţii lui Rabindranath, putem spune că este un poet, romancier, eseist, pictor, compozitor, educator, luptător pentru dreptate socială, pacifist şi internaţionalist. Dar esenţa muncii sale de o viaţă o văd stând în eforturile sale necontenite de a introduce India în universalitate. Provocarea i-a fost inspirată de modul cum a articulat un umanism incluziv în istoria ţării sale, lucru care pentru el avea o valoare eternă şi pe care dorea să îl susţină. El a recunoscut faptul că problema rasială istorică a ţării sale nu a fost niciodată soluţionată dar a subliniat faptul că au existat răspunsuri creative mergând în direcţia unităţii de-a lungul secolelor. El a scris faptul că nu vede o soluţie în suprimarea diferenţelor, ci vede o soluţie în construirea unei sinteze mai profunde, realizând “o unitate esenţială în diversitatea formelor” în ceea ce priveşte religia. Proclamând unanimitatea religiilor, el a scris în eseul său “Conflictul raselor” următoarele: “Oricat de diferite ar fi simbolurile si ritualurile, Dumnezeu, cel pe care încearcă să îl reprezinte, este atemporal şi pentru a-l zugrăvi şi înţelege cu adevărat este necesar să îl vezi în sufletul tuturor fiinţelor”.

Angajamentul faţă de lume al lui Rabindranath a fost un element Upanişadic în devenirea sa care i-a înrădăcinat încrederea în omul universal. Nu este de mirare că a scris în cartea sa, Personalitate, următoarele: “Încă de la începutul istoriei noastre poeţii şi artiştii au infuzat culorile şi muzica sufletelor lor în structura existenţei… Datorită acestui lucru am ştiut cu certitudine că pămantul şi cerul sunt ţesute din firele minţii umane, care este mintea universală în acelasi timp”.

- Transcrierea conferinţei susţinute de  Prof. dr. Uma DASGUPTA în cadrul festivalului Namaste India , ediţia a III-a
- Traducere de: Maria-Daniela Pomohaci si Georgiana Kivu
- Articol apărut în revista BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR, Anul XIV, nr. 9 — septembrie 2011

Daca doresti ca, prin directionarea a 2% din impozitul pe care l-ai platit statului pentru salariile din anul 2011, să sprijini activitatea Centrului Cultural “Rabindranath Tagore”, te rugam să completezi şi să trimiţi, până la data de 15 mai 2012, unul din cele două documente de mai jos.

1) Dacă în 2011 ai avut doar venituri din salarii

Descarcă de AICI şi tipăreşte Formularul 230, “Cerere privind destinaţia sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual”. Formularul are deja completate datele Asociaţiei Centrul Cultural “Rabindranath Tagore”.

Anul la care se referă declaraţia este 2011.

Completează  la cap. I, cu majuscule, datele tale personale. Apoi semnează şi datează. La menţiunea “Suma” nu este necesară completarea; organul fiscal va calcula şi vira suma admisă, conform legii.

Formularul se completează de mână, în două exemplare, din care unul rămâne la contribuabil. Depune formularul direct sau trimite-l prin poştă cu scrisoare recomandată (confirmare de primire) la Administraţia Finanţelor Publice a localităţii de domiciliu. Adresele Administraţiilor Finanţelor Publice le găseşti AICI. Data limită este 15 mai 2012 (data înregistrării sau a poştei)!

2) Dacă în 2011 ai avut venituri (şi) din alte surse

(activităţi independente, proprietate intelectuală, cedarea folosinţei bunurilor etc), înseamnă că îţi revine obligaţia declarării acestor venituri prin Formularul 200, “Declaraţie specială privind veniturile realizate” (descarcă de AICI).

Anul la care se face referire în declaraţie este 2011. Suma corespunzatoare a 2% din impozit va fi calculată de organele fiscale, poţi lăsa căsuţa necompletată. Formularul are deja completate datele Asociaţiei Centrul Cultural “Rabindranath Tagore”. Tu trebuie doar să completezi de mână declaraţia, conform obligaţiilor legale ce îţi revin.

Trimiterea, respectiv depunerea formularului se face ca la punctul I, până cel târziu 15 mai 2012.

Cum vom folosi cei 2%

După cum ştii, noi organizăm în fiecare an festivalul “Namaste India” prin care aducem în România, pentru câteva zile, o fărâmă din această cultură fascinantă.

Am avut deja 3 ediţii până în prezent iar pe viitor dorim să invităm cât mai mulţi artişti, artizani şi meşteşugari din India precum şi personalităţi de renume internaţional. În felul acesta vom putea să oferim o prezentare cât mai autentică şi spectaculoasă a Indiei în România, prin conferinţe, concerte de muzică şi dans.

Pe lângă acest festival, conform statutului, asociaţia noastră îşi propune să faciliteze colaborarea culturală dintre India şi România prin:

a) Editarea şi diseminarea de cărţi, reviste, CD-uri audio, multimedia, de materiale
promoţionale, virtuale sau în print;
b) Organizarea de conferinţe naţionale şi internaţionale, simpozioane, cursuri, școli de vară,
excursii, tabere, expoziţii, festivaluri, târguri, spectacole, piese de teatru;
c) Organizarea de schimburi culturale și schimburi de experiență între România și India;
d) Inființarea de biblioteci și librării;
e) Realizarea de traduceri;
f) Acordarea de premii, diplome onorifice şi alte distincţii pentru merite deosebite;
g) Participare la simpozioane, conferinţe, colocvii, seminarii sau alte manifestări de acest gen,
naţionale şi internaţionale, în scopul îndeplinirii scopului propus;

Dacă doreşti să afli mai multe detalii cu privire la această procedură / activităţile Centrului Cultural “Rabindranath Tagore”, te rugăm să ne scrii un email la iulia@namasteindia.ro

Îţi mulţumim pentru sprijin !

In 1983, cea care urma sa devina Brahmacharini Bhakti, pe atunci profesoara de yoga, s-a intalnit cu maestrul spiritual a carui prezenta si invatatura ii vor transforma viata profund, Swami Chinmayananda. Cu ocazia acelei intalniri, Swami Chinmayananda a incurajat-o sa vina in India pentru a studia filosofia. Dupa cinci ani de reflectie, s-a decis. Bhakti a petrecut aproape 3 ani la sediul Chinmaya Mission din Bombay, dedicandu-se studiului limbii sanskrite, textelor Vedantei, scrierilor sacre si cantarii vedice Geeta, respectand programul vietii monastice de brahmacharia.

Dupa incheierea acestor studii Bhakti ia decizia de a-si dedica viata cautarii spirituale, prin renuntarea la lume. Astfel, la data de 8 octombrie 1991, primeste de la maestrul ei Swami Chinmayananda numele de “Brahmacharini Bhakti”. La intoarcerea in Franta in 1992, cu un mic grup de elevi ai lui Swami Chinmayananda, se pun bazele Chinmaya Mission France, pentru a reprezenta organizatia spirituala si caritabila Chinmaya Mission. Vizita la Paris din iunie 1992 a lui Swami Chinmayananda marcheaza adevarata nastere a acestui centru.

De atunci, Swamini Umananda este Acharya Chinmaya Mission din Franta, al carei scop este de a face cunoscute invataturile Vedantei, prin studiul unor texte precum Bhagavad Gita, Upanisadele sau diferite lucrari ale lui Adi Sankaracariya. Activitatile Misiunii includ studii de grup, discursuri periodice, studiul Bhagavad Gita, organizarea de cursuri de pregatire si traducerea unor lucrari in franceza. Astfel,din 1993 au fost publicate sase lucrari (traduse de Bhaktiji in franceza), inclusiv in 1998, the Holy Gita (comentata de Swami Chinmayananda) si mai tarziu, “Meditation and Life” (Meditatie si Viata). Ea continua sa slujeasca Chinmaya Mission France inspirata de prezenta Maestrului si de invataturile Vedantei.

Invitatul, Dan Puric – actor, regizor şi scriitor precum Tagore şi militant pentru independența sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit să vorbească despre Tagore ci şi-a mărturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toți”. Am asistat timp de o oră cum valurile de trecători îşi opreau unduirea şi se aşezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevăr, o mărturisire de dragoste. Pentru traducătoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zărit-o cu mulți ani în urmă la Botoşani, la zilele Eminescu: „Am văzut o umbră meditativă din altă lume, o picătură a omului profund venit în lumea asta. Parcă transporta cu ea toată cultura Indiei şi tot sufletul românesc de care se îndrăgostise. Peste ani şi ani am văzut, am citit ce efort colosal a făcut Amita Bhose din prețuirea şi dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în această dragoste pe care a avut-o față de Tagore şi de Eminescu.”

O mărturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile româneşti, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar ființei lor, au ales libertatea. Căci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit că „libertatea omului nu constă în faptul că dă într-o parte suferința, caută să se eschiveze. Libertatea omului şi forța lui şi lecția lui constau în faptul ca ia suferința şi şi-o face drum şi poteca spre calea desăvârşirii.”

Tagore a simțit, când a venit în România anului 1926, că „ne învecinăm sufleteşte”. O învecinare resimțită şi de Sergiu Al-George şi de Amita Bhose, prima traducătoare a lui în Asia, trăitoare în România din dragoste pentru opera eminesciană şi pentru poporul român.

Într-adevăr, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mână, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre Soarele din prima zi. Cel din sufletele noastre, întru credință şi libertatea spiritului.

*

Ce va rămâne?
(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va rămâne din tot ce am scris?
O, ştiu bine, valul necurmat al Timpului
Zi de zi va căuta să întoarcă
Creația mea în neant.
Doar în Sinele meu sunt încrezător;
din această cupă am băut zi şi noapte
nectarul nesecătuit al universului.
Clipa de clipă
Rost şi-a aflat aici iubirea.
Durerea n-a supus
praful n-a înăbuşit
arta sa.
Ştiu, când voi părăsi
terenul de joacă al lumii,
sta-vor crângurile martori
în toate anotimpurile înflorite
iubirii ce purtasem acestui univers.
Numai această iubire e adevărată,
e tot ce mi-a dăruit viața.
Când va sosi vremea să-mi iau rămas bun,
acest adevăr nu se va ofili
el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940
*

Fragment din prefața Soarelui din prima zi, Amita Bhose:

„Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântăreț, muzician, coregraf, pedagog şi pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteză a marilor valori culturale şi spirituale ale lumii, imaginația sa n-a lăsat nici un domeniu de artă neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei şi cea mai subtilă sensibilitate a sufletului omenesc. Viața pământeană i-a fost mai dragă decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealaltă; însăşi imaginea morții i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos şi calm.

Complexitatea creației şi a personalității lui Rabindranath Tagore a depăşit pe intelectualii occidentului. Neştiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care să poată încadra această minte genială, criticii apuseni au găsit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanişadelor şi cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificată a Europei; poetul Indiei a rămas un mister adorat.

În acea perioadă, o țară dintr-un colț răsăritean al Europei începea să-şi scuture lanțurile opresiunilor multiseculare şi căuta o nouă semnificație a vieții. Mesajul indian al adevărului, transpus în creația poetului său național, Mihai Eminescu, i se părea, poate, prielnic dezvoltării sale spirituale în continuare. Cultura bogată şi sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a cărui minte a fost atât de atotcuprinzătoare ca aceea a lui Tagore.

Crescut într-un climat cultural asemănător, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai uşor decât al altor popoare şi, de aceea, marele scriitor şi filosof a stârnit un ecou mai statornic în această țară.”

*

Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore, a apărut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducătoare a poetului din limba lui maternă, bengali, în limba română. Volumul reuneşte poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului şi a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de către actorul şi regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai apărut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurcă, dragostea descurcă, semnate R. Tagore.

Carmen Muşat-Coman
director Cununi de stele
office@edituracununidestele.ro
www.edituracununidestele.ro

I.
Eu sunt bucuria şi strălucirea
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Ascultă-mi istoria.
Eu sunt Expresia, Melodia şi Ritmul
Celor de pe pământul Soarelui.
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Priveşte
Eu sunt forţa, începutul şi sfârşitul,
In mine port
Suferinţa, fericirea şi binecuvântarea zeilor
Eu sunt ploaia
Care cade pe pământul
Oamenilor Soarelui.
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Eu sunt lacrima, zâmbetul şi iubirea
Fiilor născuţi pe pământ
De la poalele munţilor Himalaya.
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Eu sunt blândeţea şi sălbăticia
Celor de pe pământul Soarelui.
Eu sunt oranjul, simbol al soarelui
Sunt şi albul pur al înţelepciunii
Dar şi verdele, simbolul naturii.

II.
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Priveşte-mă şi află,
Că în mine se simte
Vechiul şi noul, frumuseţea şi paloarea
Eu sunt tărâmul cucerit de cei care
In secret mă iubesc.
Eu sunt, omule alb, neînţelegerea
Celor care nu pot descoperi secrete şi miracole.
Eu sunt creaţia şi teroarea,
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Ascultă vântul
Cum îmi spune povestea.
Îmi port regatul peste tot
Ritmul şi muzica se aude în natură
Eu sunt calmul şi meditaţia,
Sunt şi tumultul
Celor care au vrut să stăpânească
Acest pământ binecuvântat de zei.
Omule, fiu al tărâmului de gheaţă
Eu sunt melodia dragostei şi a poveştilor
Eu sunt cuvântul nerostit
Omule, fiu al pământului alb
Priveşte şi află
Că sunt magia răspândită în lume
De mine sunt legaţi deopotrivă
Cuceritori şi cuceriţi
Frumuseţe şi măreţie
Inţelepciune şi mister
Magie şi adorare
Au vrut să afle mulţi.
Eu sunt pentru îndrăgostiţi
Nectarul.
Sunt parfumul ce se răspândeşte
In univers.
Eu sunt dorinţa nestăvilită.

III.
Ascultă omule alb,
Cum iubitul meu mă adoră.
Eu sunt pentru el,
Splendoarea luminii,
Frumuseţea sclipitoare
şi sunetul discret al bijuteriilor.
În mâinile lui devin
Arta şi tradiţia
In lume când pleacă
Mă poartă cu el.
Niciodată despărţiţi nu vom fi.
Omule, fiu al tărâmului alb
Dacă vrei să-mi cunoşti taina,
Te vei pierde în ea.
Fiindcă eu sunt labirintul cunoaşterii.
Dar acum, omule dragă mai află
Că eu sunt focul ce arde în vatra
De adorare.
Eu sunt fluierul de trestie din mâinile
Lui Krishna.
Sunt întunericul şi lumina,
Din cărţile sacre.
Omule dragă află că sunt nesfârşită
Fiindcă eu sunt finitul şi infinitul.

IV.
Eu sunt pasiunea
Mult dorită
Ce poeţii mă cântă mereu.
Eu sunt alinarea celor iubiţi.
Sunt zâmbetul celor trişti
Sunt tărâmul magic
În jurul căruia s-au spus poveşti.
Sunt cerul şi pământul,
Sunt şi setea
Celor care vor să cunoască taina
Naşterii mele.
Sunt inocenţa şi sudoarea
Celor născuţi pe pământul lui Ram.
Sunt dharma rostită de zeul Krishna,
Sunt rostire şi nerostire,
Sunt şi preţul mult dorit
Căci pământul meu poartă
În el, bogăţii nemăsurate.
Dragă omule,
Mulţi au vrut să mă cucerească
Dar cuceriţi au fost ei.
De magia şi controversele
Ce le ţes în jurul lor.

Dr. Anca –Amelia Dugăeșescu
Sursa poze: http://www.oldindianphotos.in

Evenimentele organizate de editură:
Miercuri, 23 noiembrie, ora 18:30: Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu.

• Prezentarea operei şi personalităţii Amitei Bhose
• Spaţiul de evenimente, nivelul 7.70.
• Invitată: doamna Maria Grapini

Vineri, 25 noiembrie ora 17:00: Soarele din prima zi

• Poezii de Rabindranath Tagore,traducere din bengali de Amita Bhose. Lansare de carte.
• Bursa de contacte, nivelul 7.70.
• Invitat: domnul Dan Puric

Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 13:00: Lansare dublă de carte “Dicţionar de verbe sanscrit-român” si “Manual de limba sanscrită, volumul II”

• Standul editurii – 354
• Invitaţi: Elena Andronache, Carmen Muşat-Coman, fosti studenţi ai Amitei Bhose

Cu bucurie, cu proverbe bengaleze, cu reduceri, zâmbet, soare în suflet, pe tot parcursul Târgului de carte veţi fi întâmpinaţi, la standul editurii – nr.354, nivel 7.70 – de către Carmen Muşat-Coman, directoarea editurii Cununi de stele, fostă studentă şi colaboratoare a Amitei Bhose.

Vă aşteptăm să descoperim împreună limba divină a zeilor – sanscrita, Soarele din prima zi, pe sora mai mare a lui Eminescu şi cum se face de nu ne batem copiii!

Soarele din prima zi.

Primele poezii ale lui Tagore traduse direct din limba bengali, limba maternă a poetului şi a traducătoarei, Amita Bhose.

Poezia indiană contemporană începe cu Rabindranath Tagore. El schimbă forma poeziei tradiţionale prin introducerea versurilor albe şi a expresiilor aparent simple, prin conţinut însă poeziile sale rămân – după propria-i afirmaţie – romantice. Deşi Rabindranath Tagore s-a considerat un „romantic înnăscut”
exegeza indiană nu-l clasifică în nici o categorie.

Pentru noi, urmaşii lui, el nu face parte din nici o epocă literară, din contră, perioada în care a creat el este numită Rabindra-yuga, epoca Rabindra. Deşi adânc înrădăcinat în tradiţiile şi sentimentele regiunii sale de baştină, Bengal, Tagore este cel mai reprezentativ poet indian şi în acelaşi timp un poet universal. Într-o perioadă creatoare de peste 60 de ani, Tagore s-a inspirat din toate izvoarele posibile ale culturii subcontinentului indian şi şi-a însuşit o vastă cultură universală.

Dicţionar de verbe sanscrit-român

Lingvistica indiană consideră că toate substantivele şi adjectivele sanscrite au fost derivate din rădăcinile verbale, de unde importanţa mai mare a verbelor în etimologia sanscrită decât în etimologia limbilor europene.

Cum numeroasele forme verbale în sanscrită prezintă dificultăţi serioase în învăţarea acestei limbi, dicţionarul de faţă serveşte, parţial, de manual. De aceea, împreună cu Manualul propriu-zis de limba sanscrită, conceput tot de Amita Bhose, al cărui al doilea volum este lansat o dată cu Dicţionarul, reprezintă un instrument de lucru valoros celor ce doresc să-şi însuşească limba zeilor.

Detalii:
Carmen Muşat-Coman
Tel: 0722 455 806
e-mail: office@edituracununidestele.ro
comancarmen@gmail.com

Până la prima întâlnire faţă în faţă, ce a avut loc la Ascona, pe 20 august 1961, Eliade află despre entuziasmul lui Pernet şi îi răspunde, direct sau prin intermediul colaboratorilor de la Chicago, la o serie de întrebări, astfel încât, la momentul întâlnirii de la Ascona cei doi aveau deja un „trecut”. Savantul, dar mai ales omul cald şi prietenos din spatele ochelarilor groşi şi a zâmbetului enigmatic îl cucereşte iremediabil pe Henry care, pe drumul de întoarcere se hotărăşte: va studia istoria religiilor cu Mircea Eliade. La Chicago.

Scrisorile care urmează acestui moment redau dorinţa sinceră a tânărului student, dar şi admiraţia faţă de lucrările lui Eliade: „Posedaţi un dar minunat pentru explicitarea ritualurilor, pentru a pune în lumină structurile marilor mituri, şi un talent fără egal pentru sinteză. Simt întotdeauna, de-a lungul studiilor dumneavoastră, prezenţa umanului, nu aşa cum poate fi el postulat de o ştiinţă, ci aşa cum e el cu adevărat”( Pernet către Eliade, 8 aprilie 1962).

Henry şi-a urmat visul şi a ajuns la Chicago. A studiat cu Mircea Eliade, Joseph M. Kitagawa, Frank E. Reynolds şi Charles H. Long şi a obţinut un doctorat în istoria religiilor. Împrejurări mai puţin fericite l-au adus însă înapoi în Elveţia unde, deşi implicat în afacerile familiei, a găsit timp să facă şi ceea ce îi plăcea mai mult: istoria religiilor. S-a implicat activ în Societatea elveţiană pentru ştiinţa religiilor, a participat la congrese şi întâlniri ale asociaţiilor de istoria religiilor din SUA şi Europa şi a scris articole de specialitate pentru unele dintre cele mai importante reviste din domeniu: History of Religions, Numen, Revue de théologie et de philosophie, Revue de l’Histoire des Religions. Mai mult, a ajutat la pregătirea câtorva ediţii în franceză ale operelor lui Eliade, a tradus Jung şi a colaborat la Encyclopedia of Religion.

În timp, Henry a devenit prietenul lui Eliade şi au petrecut împreună momente minunate. Discuţiile lor se mutau de la istoria religiilor înspre literatură şi chiar politică, artă şi muzică, până la chestiunile personale, legate de familie. În ceea ce priveşte strict partea de colaborare ştiinţifică şi didactică a celor doi, scrisorile ne dezvăluie un student curajos, ce îşi susţinea părerile, chiar dacă, uneori, acestea erau în contradicţie cu cele ale profesorului. În multe ocazii Henry îl corectează pe Eliade. Într-o scrisoare din 21 ianuarie 1969, Henry îi scrie profesorului Eliade: „Apropo de textul pe care o să-l primiţi, am de făcut o mică remarcă legată de a patra pagină din Prefaţă. Asimilaţi activitatea raţională cu activitatea conştientă. După mine, aceasta înseamnă să luaţi partea în locul întregului. E clar că activitatea raţională face parte din activitatea conştientă, însă a doua nu s-ar reduce la prima. – Suntem de acord?” La fel, în scrisoarea din 5 mai 1969, îi face sugestii legate de Jung: „Dumneavoastră spuneţi: ‘… the discovery of the unconscious and of psychoanalysis’. Eu am nuanţat puţin: ‘… elaborarea unei teorii a inconştientului şi explicitarea psihanalizei’.

Încă o dată, inconştientul a fost descoperit cu mult timp înainte de Freud; nu ştim pur şi simplu cum să-l integrăm cunoştinţelor psihologice şi în ceea ce ştim despre psihic”. Curajul pentru astfel de intervenţii este oarecum justificat, din moment ce Henry a făcut  parte din echipa ce a tradus operele lui Carl Gustav Jung în franceză şi deci avea o pregătire în acest domeniu. De-a lungul anilor şi a strânsei lor colaborări astfel de episoade sunt obişnuite. Eliade ştia să accepte atât criticismul, cât şi sugestiile celor cu care lucra şi nu lua părerile studenţilor lui la modul „personal”. În fond, era conştient că fiecare are dreptul la o opinie proprie şi aprecia dezvoltările independente de propria-i metodă.

Şi apoi, dincolo de părerile diferite în unele probleme, Henry a fost şi a rămas un admirator al lui Eliade. O emoţionantă scrisoare din 1975 surprinde extraordinar modul în care întâlnirea cu Mircea Eliade i-a schimbat viaţa. „Acel [...] august 1961 – acum mai bine de 14 ani – în care am îndrăznit să mă întâlnesc cu dumneavoastră la Ascona, n-a schimbat oare cursul vieţii mele? Mă regăsesc astăzi, ca şi atunci, afundat în lumea business-ului, însă nu mai sunt acelaşi, iar acest pasaj iniţiatic în istoria religiilor – chiar dacă nu a făcut din mine istoricul religiilor care visam să fiu – mi-a deschis spiritul şi m-a transformat. Şi asta vi se datorează dumneavoastră, şi nu disciplinei, căci, de la întâlnirea de la Ascona, personalitatea dumneavoastră m-a convins să vă urmez. Cred că şi de aţi fi predate biologie, eu tot v-aş fi urmat. … însă sunt pe punctul de a vă face confidenţe, şi asta nu e bine pentru un Elveţian!” (Pernet către Eliade, 18 decembrie 1975).

Aceeaşi părere este exprimată de Henry şi astăzi, în 2011. Pregătind scrisorile pentru tipar am avut o mulţime de întrebări pentru Henry Pernet, unele legate strict de istoria religiilor, însă altele mergând înspre legătura lor personală. Şi mi s-a confirmat faptul că expresia „dragul meu prieten”, aleasă şi ca subtitlu al acestui volum, a fost încărcată de toate bunele sentimente, şi de o parte şi de cealaltă. Iar corespondenţa dintre ei este valoroasă şi prin acest amănunt. Sunt 25 de ani pe care i-au petrecut în legătură unul cu celălalt. Citind această culegere, specialistul în Eliade şi cititorul obişnuit descoperă un Eliade cald şi deschis, prietenos, dornic să ajute şi să îndrume, deschis la critică, recunoscător pentru ajutorul oferit; însă volumul oferă, în acelaşi timp, importante detalii despre lucrările scrise şi activităţile academice ale lui Eliade din acea perioadă. 1961-1986 au fost anii maximei influenţe şi vizibilităţi internaţionalea lui Eliade şi unele dintre operele sale majore au fost scrise sau pregătite între aceşti ani: The Encyclopedia of Religion (16 volume), The History of Religious Ideas (3 volume complete, din 4 plănuite), mare parte a memorialisticii şi câteva romane.

Îi mulţumesc lui Henry Pernet pentru trimiterea acestor scrisori şi pentru excelenta colaborare pe care am avut-o în realizarea prezentei ediţii. Este pentru prima dată când corespondenţa Eliade – Pernet vede lumina tiparului şi mă bucur că am putut să fiu printer primii cititori ai acestui minunat schimb epistolar.

Mihaela Gligor

Cluj-Napoca, 23 martie 2011

Emisiuni radio şi tv cu ocazia lansarii cărţii

• PRO TV: Omul care aduce cartea
• Radio Romania Cultural, interviu cu Mihaela Gligor: Emisiunea Izvoare de Filosofie. Ediţia din 5 nov. Maestru şi discipoli. A produs opera lui Mircea Eliade o şcoala de gândire?