O întîlnire cu poezia lui Tagore este un prilej de cufundare în miracolul cuvintelor izvorîte din inimă, o fugă din rafinatul calcul al exprimărilor încărcate de sofisticata simbolistică dimensionată pentru obtinerea efectului dorit. Metaforele, lipsite de poleiala artificiului, sunt aidoma mugurilor care asteaptă ochiul cititorului ca să înflorească încă o dată ca într-o mantra. De fiecare dată cînd pururea-prezentul pogoară din nou din poem într-o inimă, parfumul cosului cu fructe se trezeste la viată. Tagore scria că vorbele sunt maya [iluzie, aparentă], cînd sunt numai sunete si mărginite; sunt satyam [adevăr] cînd sunt gînduri şi nemărginite. (Marius Chelaru)

“Când inima-i deşartă şi secată, coboară-asupră-mi ploaia îndurării Tale.
Când viaţa şi-a pierdut harul, vino la mine într-o explozie de cântece.
Când munca zbuciumată îşi nalţă vuietul, purtându-mă departe, vino la mine, Doamne, cu pacea şi odihna Ta!
Când inima-mi zace roabă, ghemuită-n colţul ei, sparge poarta Rege-al meu şi vino cu strălucire împărătească!
Când ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea ei, Tu singurul Sfânt, Tu Veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul Tău!