Baulii sunt un grup de menestreli mistici din Bengal (statul indian al Bengalului de Vest și țara Bangladesh). În 2005, tradiția Baul a fost inclusă de către UNESCO în lista de ‘capodopere ale patrimoniului oral și intangibil aparținând umanității’.

Repertoriul Baulilor și stilul lor de viață a influențat o mare parte a culturii bengaleze, dar cel mai mare impact al său a fost asupra operei lui Rabindranath Tagore, poetul național al Indiei, care a menționat Baulii într-o serie de discursuri susținute în Europa în anii 1930.

În Prelegerile Hibbert susținute la Universitatea Oxford în 1930 și publicate apoi ca ‘Religia Omului’, Rabindranath Tagore face referire la fascinația sa persistentă pentru muzica și literatura folclorică bengaleză, îndeosebi pentru tradiția Baul:

‘Am menționat făcând apel la experiența mea personală câteva cântece pe care le-am auzit deseori de la cântăreții itineranți ai satului, membri ai une tradiții populare în Bengal. Este vorba de Bauli, care nu au imagini, temple, scripturi sau ceremonii, care declară în cântecele lor caracterul divin al Omului și exprimă o dragoste intensă pentru acesta. Dat fiind faptul că aceste mărturisiri provin de la oameni nesofisticați, care duc o viață simplă în obscuritate, putem deprinde mai ușor înțelesul instrinsec al tuturor religiilor. Mai precis, ideea centrală este că religiile nu fac referire la un Dumnezeu cu forță cosmică, ci mai degrabă la un Dumnezeu al personalității umane (‘Religia Omului’, EWRT, III, 89)

Într-o zi, aflându-mă într-un mic sat bengalez, am fost vizitat de o ascetă din cartier. Numele dat de către săteni acestei femei era ‘sarva-khepi’, ceea ce înseamnă ‘femeia care adoră totul’. Și-a pironit asupra mea ochii săi ca stelele și m-a surprins cu următoarea întrebare: ‘Când vei veni să mă întâlnești la poalele copacilor?’. În mod evident, mă compătimea deoarece (în opinia ei) locuiam ferecat în spatele zidurilor, izgonit din mărețul loc de întâlnire al Totului, unde ea își avea casa. Chiar în acel moment, grădinarul meu veni cu coșul lui, iar când femeia înțelese că florile din vaza de pe masa mea vor fi aruncate pentru a fi înlocuite de flori proaspete, păru îndurerată și îmi spuse ‘Ești veșnic cufundat în scris și citit, încât nu mai vezi’. Apoi, ea luă florile aruncate în palmele sale, le sărută și le atinse cu fruntea, murmurând cu venerație ‘Prea-iubitele inimii mele’. Am simțit atunci că această femeie, prin înțelegerea personalității infinite aflate în inima tuturor lucrurilor, reprezintă adevăratul spirit al Indiei..

În același sat, am intrat în contact cu câțiva cântăreți Baul. Îi știam după nume, deoarece îi văzusem de câteva ori cântând și cerșind în stradă, astfel că treceam pe lângă ei clasificându-i vag în mintea mea sub denumirea generală de Vairagis, sau asceți.

A venit și timpul când am avut șansa să cunosc câțiva membri din acea comunitate și să discut cu ei chestiuni spirituale. Primul cântec Baul pe care am avut ocazia să-l ascult cu atenție m-a răscolit profund. Cuvintele sale sunt așa de simple încât ezit să le traduc într-o limbă străină și să le fac astfel vulnerabile la observațiile critice. În plus, cea mai impresionantă parte a cântecului lipsește în absența melodiei, astfel că se pierd culoarea și ritmul, asemeni unui fluture ale cărui aripi au fost smulse.

Primul vers ar putea fi tradus astfel: ‘Unde îl voi întâlni pe Omul Inimii Mele?’. Această expresie Omul Inimii Mele’ nu este caracteristică acestui cântec în particular, ci este frecvent întâlnită în tradiția Baul. Înțelesul său pentru mine este acela că adevărul suprem al vieții rezidă în revelarea infinitului în propria umanitate.
Pentru Baul, Omul Inimii Mele’ este ca un instrument divin perfect acordat. El conferă expresivitate adevărului infinit din muzica vieții. Iar năzuința după adevăr, care se regăsește în fiecare dintre noi, deși poate nu am conștientizat-o încă, este evidentă în acest cântec Baul:

Unde îl voi întâlni pe Omul Inimii Mele?
El este pierdut pentru mine și îl caut neîncetat, pribegind din ținut în ținut
Sunt împietrit așteptând ca frumusețea lui să răsară precum luna,
Luminându-mi viața,
Tânjesc să-l văd în plină claritate, bucurându-mi inima.

Numele poetului care a scris acest cântec este Gagan. El era aproape analfabet, iar învățăturile pe care le-a dobândit de la învățătorul său Baul nu au fost umbrite de preocuparea excesivă față de propriul sine, care caracterizează epoca modernă. Era poștașul satului, câștiga în jur de 10 shillingi pe lună și a încetat din viață în adolescență. Sentimentul căruia i-a dat atâta intensitate de expresie este răspândit în majoritatea cântecelor din tradiția sa. Tradiția aceasta este concentrată aproape exclusiv asupra păturii de jos a societății, unde lumina educației moderne pătrunde cu dificultate, iar bogăția și respectabilitatea iau în derâdere sărăcia lucie.

În cântecul pe care l-am tradus mai sus este exprimată aspirația cântărețului de a întrupa infinitul în propria sa personalitate. Acest lucru trebuie să fie realizat în fiecare zi, prin exprimarea perfectă a vieții, a iubirii. În fapt, expresia individuală a vieții în întreaga sa perfecțiune este iubirea, așa cum expresia individuală a adevărului în întreaga sa perfecțiune este frumusețea.

În viața politică din epocă modernă, ideea de democrație i-a conferit omenirii încredere în puterea individului. Fiecare om capătă încredere în propriile sale posibilități și mândrie în umanitatea sa. Ceva de factură similară se regăsește în mentalul colectiv din India, cu privire la conștiința sa religioasă. De nenumărate ori, este susținută următoare idee: ‘Dumnezeu este pentru fiecare și totodată El este în fiecare’.

Acești oameni nu au încarnări speciale în teologia lor simplă, deoarece ei știu că Dumnezeu este special pentru fiecare individ. Ei susțin că a te naște om este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea o vietate. Mai mult, ei afirmă că până și zeii din Paradis îi invidiază pe oameni. De ce? Deoarece voința lui Dumnezeu de a oferi iubire își găsește completarea în voința omului de a-i răspunde tot prin iubire. Infinitul își găsește auto-exprimarea în multitudinea finitului, în timp ce Finitul își îndeplinește auto-realizarea unificându-se în Infinit. Doar atunci este complet Ciclul Adevărului.

Demnitatea omului, în căutarea neîncetată a Adevărului, este perfect redată în acest cântec compus nu de către un teolog sau de către un om de litere, ci de către o persoană care aparține acelui 90% din populația Indiei Britanice, cu o educație sub cea elementară, de fapt aproape inexistentă:

Năzuința mea este de a te întâlni în jocul iubirii, Dragostea mea;
Dar această năzuință nu este doar a mea, ci și a ta.
Pentru că buzele tale își găsesc zâmbetul, iar flautul tău
Muzica, doar în bucuria ta că te iubesc;
Și astfel ești stăruitor, așa cum sunt și eu.

Dacă lumea ar fi o simplă expresie de forțe formatoare, atunci acest cântec ar fi patetic prin premisa sa. Dar de ce există frumusețe în creație – frumusețe a cărei unică semnificație constă într-o chemare care dorește ca răspuns lipsa de interes? Poetul declară mândru: ‘Flautului tău i-ar lipsi muzica frumuseții dacă nu te-ai bucura de iubirea mea. Puterea ta este uriașă – și nu îți pot fi egal – însă doar prin mine tu poți zâmbi, și dacă noi nu ne-am fi întâlnit acest joc al iubirii ar fi rămas incomplet’. Dacă aceste lucruri ar fi adevărate, ar fi o umilință totală să exiști în lume. Dacă singurul nostru scop ar fi de a ne căuta Iubitul, iar acesta ar sta pasiv și rece în infinitatea gloriei sale, implicându-se activ doar când își impune comenzile asupra noastră, atunci ar trebui să avem curajul de a-l sfida și de a refuza să acceptăm insulta eternă care există latent în ipostaza de sclav. Această idee e exprimată și către Baul – acela care, în lumea oamenilor, cântă pentru pomană, din ușă în ușă, purtând instrumentul său cu o singură coardă și o haină lungă peticită pe spate:

Mă opresc și stau aici în stradă. Nu îmi cere să pășesc înainte
Dacă dragostea ta poate fi completă fără a mea, îngăduie-mi să mă întorc din cale înainte să te văd,
Am călătorit îndelung ca să te regăsesc, prietenul meu,
Dar refuz să-ți cerșesc privirea, dacă nu îmi poți hrăni dorul
Praful pieței și strălucirea zilei mă orbesc,
Și astfel eu aștept, iubirea inimii mele, în speranța că dragostea ta
Te va împinge să mă cauți.

Poetul este pe deplin conștient că valoarea sa în lume este infimă; că nu este nici bogat, nici învățat. Are însă marea sa compensație: faptul că s-a apropiat de inima Dragostei sale. În Bengal, femeile care se scaldă în râu folosesc deseori vasele lor de apă răsturnate, pentru a putea pluti când înoată, iar poetul se inspiră din această obișnuință în alegoria sa:

Este un noroc pentru mine că sunt un vas gol,
Fiindcă atunci când tu înoți, eu plutesc în preajma ta,
Vasele tale pline rămân pe țărmul gol, ele au alt folos;
Dar eu sunt purtat pe râu în brațele tale, și dansez pe ritmul bătăilor inimii tale și unduirii valurilor.

Oamenii cu distincție ai lumii nu își dau seama că acești cerșetori – lipsiți de educație, onoare și bogăție – pot în mândria sufletelor lor să îi considere ca fiind cei nefericiți, care sunt lăsați pe țărm pentru rolurile lor pământești, lipsindu-le atingerea brațelor Iubitei.

Sentimentul că omul nu este un simplu vizitator oarecare la porțile palatului lumii, ci un invitat special a cărui prezență este necesară pentru a da sens banchetului regal nu se limitează la o anumită tradiție din India. Voi cita acum câteva poezii ale unui poet medieval din India de Vest – Jnandas – ale căror opere sunt aproape uitate, împuținându-se tocmai din cauza măiestriei și rafinamentului lor. În următorul poem, poetul se adresează mesagerului lui Dumnezeu, care vine la noi în zorii copilăriei, în amurgul vieții și în întunericul nopții:

Mesagerule, dimineața te-a adus aici, înveșmântat în aur,
După asfințit, cântecul tău îmbracă ritmuri gri de asceză,
Apoi se lasă întunericul.
Mesajul tău s-a conturat cu litere strălucitoare în negură,
Cum de ai atâta splendoare, să furi inima cuiva care este un nimic?

Acesta este răspunsul mesagerului:

Măreață este sala banchetului unde ești singurul oaspete
Astfel că invitația ta este scrisă din văzduh în văzduh,
Iar eu, mândru servitor, ți-o înmânez cu fast.

Poetul înțelege deci că rândurile tăcute de stele poartă invitația lui Dumnezeu către sufletul individual.

Același poet mai scrie:

Ce ai venit să cerșești de la cerșetor, O rege al regilor?
Regatul meu e sărac în absența sa, dragostea mea, și îl aștept îndurerat.
Cât îl vei mai lăsa să aștepte, O nefericitule
Pe cel care te-a așteptat ere întregi în tăcere și nemișcare?
Deschide-ți poarta, pentru ca acest moment să fie cel al contopirii!

Este cântecul mândriei omului, atunci când Iubirea Supremă îi oferă valoare, iar propria sa iubire o materializează.

Religia Vaishnava, care a devenit populară în India, poartă același mesaj: Iubirea lui Dumnezeu își găsește finalitatea în iubirea omului. Conform acesteia, iubitul Om este complementar iubitului Dumnezeu, în drama existențială a iubirii. Chemarea lui Dumnezeu plutește veșnic în inima omului prin muzica lumii, atrăgându-l spre contopire. Această idee a fost exprimată folosind o bogăție de simboluri elaborate, la limita realismului. Dar pentru Bauli această idee este simplă și directă, plină de frumusețea demnă a adevărului, care respinge toate ornamentele.

Atunci când a fost întrebat de ce nu poartă niciun semn pe frunte, poetul Baul a răspuns prin cântecul său că adevărata decorațiune colorată a fructului apare pe coaja sa atunci când miezul e plin de suc dulce; atunci când îl colorezi artificial la exterior el nu devine copt. Apoi, referindu-se la Guru-ul său, el spune că este nedumerit în ce direcție trebuie să își îndrepte salutul. Aceasta pentru că profesorul său nu este doar unul, ci o multitudine, formând o procesiune de călători.

Baulii nu au temple sau icoane pe care le divinizează, iar simplitatea aceasta pură este necesară pentru cei a căror singură preocupare este aceea de a dobândi apropierea interioară deplină față de Dumnezeu. Poetul Baul susține clar că atunci când încercăm să îl abordăm pe Dumnezeu prin simțuri, îl pierdem:

Nu îl aduce în casa ta ca oaspetele ochilor tăi;
Ci îngăduie-i să vină la invitația inimii tale.
Deschiderea porților doar către ce e accesibil privirii înseamnă pierderea lui.

Cu toate acestea, fiind poet el știe totodată că obiectele destinate simțurilor își pot releva înțelesul spiritual doar atunci când sunt privite dincolo de simțul fizic:

Ochii pot vedea doar praf și pământ,
Dar simțind cu inima, cunoști bucuria pură.
Florile încântării își deschid petalele în orice loc, în orice formă,
Dar unde este firul inimii tale, să le țeasă într-o ghirlandă?
€™
Baulii au o filosofie numită filosofia corpului, dar îi păstrează secretul doar pentru cei inițiați. Ideea aflată la fundamentul acestei filosofii este aceea că fiecare corp este un templu, iar Divinitatea apare în fața sufletului, în altarul său mistic. Cheia pentru a accede la Divinitate poate fi cunoscută doar prin intermediul celor inițiați. Întrucât cheia nu este pentru noi, cei din afară, se poate formula observația că filosofia mistică a corpului apare ca rezultat al încercării de a elimina învelișurile exterioare prea costisitoare pentru oamenii ca ei. Dar corpul uman este făurit chiar de mâinile lui Dumnezeu, din dragostea sa, și chiar dacă anumiți oameni, mândri datorită superiorității lor, ar putea să-l disprețuiască, Dumnezeu se bucură când sălășluiește în sufletele altora de speță mai joasă. Este un adevăr mai ușor de descoperit de către cei cu origini umile decât de către cei de viță nobilă.

Mândria cerșetorului Baul nu ține de distincțiile pământești, ci de distincția pe care însuși Dumnezeu i-a conferit-o. El se simte ca un flaut prin care a trecut răsuflarea plină de dragoste a lui Dumnezeu:

Inima mea este că un flaut la care el a cântat
Dacă va ajunge vreodată în alte mâini –
Îngăduie-i să-l arunce
Flautul iubitului meu este prețios pentru el
Așa că dacă astăzi o răsuflare străină a trecut prin el și a răspândit sunete stranii
Îngăduie-i să îl sfărâme în bucăți și să împrăștie praful cu ele

Aflăm deci că acest om resimte un dezgust față de actul întinării. În timp ce lumea ambițioasă a bogăției și puterii îl disprețuiește, la rândul său el consideră că atingerea lumii îl desacralizează, după ce atingerea Iubirii sale l-a sacralizat. El nu ne invidiază viața plină de realizări și ambiții, ci înțelege cât de prețioasă a fost propria sa viață:

Sunt risipit în note vii de bucurie și tristețe
Prin răsuflarea ta.
Dimineața și seara, în soare și în ploaie,
Mă împletesc cu muzica
Încât dacă m-aș consuma în întregime, pe ritm de cântec
Nu aș suferi câtuși de puțin, melodia este mult prea prețioasă pentru mine.

Bucuriile și tristețile noastre sunt contradictorii atunci când sinele le separă, creând opoziții. Dar pentru inima în care sinele se topește în iubirea lui Dumnezeu, aceste stări își pierd caracterul absolut. Astfel, rugăciunea Baulilor este aceea de a simți în toate situațiile – în caz de pericol, suferință sau tristețe – că se află în mâinile lui Dumnezeu. El soluționează problema eliberării de suferințe prin acceptarea acestora și punerea lor într-un context mai înalt:

Eu sunt o barcă, tu ești marea și totodată vâslașul.
Chiar dacă nu ajungi niciodată la țărm, chiar dacă mă lași să mă scufund, de ce să fiu stupid și temător?
Oare atingerea țărmului este o recompensă mai mare decât a mă pierde în tine?
Dacă tu ești doar portul, așa cum spun ei, atunci ce este marea?
Îngăduie-i să se înalțe, să mă arunce pe valurile sale și voi fi fericit.
Eu trăiesc în tine, indiferent ce formă iei și cum apari
Salvează-mă sau ucide-mă după cum dorești, însă nu mă lăsa niciodată în mâinile altcuiva.

[…]

Nu e nevoie să mai spun, înainte de a încheia, că nu am avut nici pregătirea, nici ocazia de a studia din punct de vedere etnologic această tradiție spirituală a cerșetorilor bengalezi. M-a atras să cunosc cum funcționează în inimile oamenilor curentele vii ale mișcărilor religioase, salvându-i de la degradarea impusă de societatea celor învățați, bogați sau aristocrați. M-a atras să cunosc cum spiritul uman folosește chiar și obstacolele pentru a atinge desăvârșirea, ghidat nu de către autoritățile erudite din scripturi sau de impulsul mecanic al mulțimii guvernate de dogme, ci de aspirațiile nesofisticate ale sufletului iubitor. Pe piscurile inaccesibile ale teologiei, zăpezile credinței rămân etern rigide, reci și pure. Dar harul lui Dumnezeu cade ca o ploaie pe câmpia de inimi pline de umilință, curgând în albii nenumărate, contopindu-se chiar cu noroiul în trecerea sa, până este absorbit în adâncurile pământului, invizibil, dar în continuă mișcare.

Sursa: “O religie folclorică indiană” de Rabindranath Tagore