Muzica carnatică corespunde sudului Indiei și este considerată una dintre cele mai vechi forme de muzică din lume. Elementul important al muzicii carnatice este conţinutul devoţional. Versurile compoziţiilor tradiţionale se sprijină în întregime pe un fundal filosofic şi devoţional. Accentul principal în muzica carnatică este pe aspectul vocal; cele mai multe compoziții sunt scrise pentru a fi cântate.

Un concert de muzică carnatică este interpretat, de obicei, de un mic ansamblu de muzicieni: un interpret principal (vocalist), un acompaniament melodic (vioară), un acompaniament de ritm (mridangam) și o tambura.

Muzica carnatică a fost unificată la începutul secolului. Desfăşurarea unui concert urmează un traseu destul de precis. O operă carnatică clasică vocală începe cu o „varnam” (o compoziţie din trei părţi: pallavi, annupallavi şi chittaswaram), urmată de una sau două scurte kriti (melodii) ce compun o cadenţă. Aceasta este urmată de un alaap/ragam. Artistul cântă fără cuvinte, concentrându-se pe notele din raga şi improvizează plecând de la ele. Deşi cântareţul prezintă o compoziţie, cea mai mare parte a muzicii este improvizată, iar compoziţia serveşte ca refren pentru improvizaţie. El îşi poate încheia concertul cu câteva piese clasice mai uşoare precum ragamalika, bhajan sau thirupugazh.

Câţiva mari muzicieni şi compozitori de muzică carnatică: Tyagaraja, Shyama Sastri, Muthuswamy Dikshitar, Swati Tirunal, Uttukadu Venkatasubbaiar, Mysore Vasudevachar, Narayana Teertha, Gopala Krishna Bharati.

Related Projects