Muzica indiană clasică se bazează în primul rând pe ritm și melodie, nu și pe armonie, contrapunct, corzi, modulație și alte concepte de bază ale muzicii clasice occidentale.
Originile sistemului de muzică indiană cunoscut ca Raga Sangeet pot fi identificate cu aproximativ 2000 de ani în urmă, când imnuri vedice răsunau în templele hinduse. Aceste imnuri sunt de fapt sursa fundamentală a întregii muzici indiene. Astfel, așa cum poate fi observat și în cazul muzicii occidentale, rădăcinile muzicii clasice indiene sunt profund religioase. Pentru indieni, muzica poate fi o disciplină spirituală, pe calea spre auto-desăvârșire, deoarece ei se ghidează după învățăturile tradiționale conform cărora sunetul este Dumnezeu – Nada Brahma: Prin intermediul acestui proces, mentalul individual poate fi înalțat până la un asemenea nivel de conștientizare încât îi poate fi revelată adevărata semnificație a universului – esența sa eternă și imovabilă – iar această experiență aduce bucuria supremă. Ragas se transformă deci în instrumente prin care poate fi percepută chintesența lumii.
Învățăturile scripturilor vedice antice menționează două tipuri de sunet existente în univers. Unul dintre ele este vibrația eterului, aerul pur din straturile superioare, în apropierea tărâmului celest. Acest sunet este numit Anahata Nad sau sunetul nemanifestat. Yoghinii care au atins desăvârșirea au ca misiune căutarea acestui sunet pe care doar ei îl pot auzi. Sunetul universului este acea vibrație asociată de către unii erudiți cu muzica sferelor, descrisă de către grecul Pitagora în secolul 6 î.Hr. Celălalt sunet Ahata Nad sau sunetul manifestat este vibrația aerului din atmosfera inferioară, mai aproape de pământ. Este orice sunet pe care îl auzim în natură sau orice sunet creat de om, muzical sau non-muzical.
Tradiția muzicii clasice indiene este orală prin excelență. Este predată direct de către guru discipolului său, fără a aplica metoda notațiilor, caracteristică lumii occidentale. În centrul muzicii indiene este raga, forma melodică pe baza căreia improvizează muzicianul. Această structură a fost consolidată prin tradiție și inspirată de către spiritele creatoare ale maeștrilor.
Ragas sunt foarte dificil de explicat în câteva cuvinte. Deși muzica indiană are un caracter modal, ragas nu trebuie înțelese greșit ca fiind echivalente cu modurile care se regăsesc în țările din Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Nu ar trebui nici să fie considerate ca fiind game, melodii, compoziții sau chei muzicale. Raga este o formă științifică, estetică, melodică, precisă și subtilă, având propria sa mișcare ascedentă sau descendentă, constând fie într-o octavă completă, de 7 note muzicale, fie într-o serie de 6 sau 5 note muzicale (sau o combinație dintre acestea) într-o structură care se înalță sau coboară (Arohana și Avarohana). Schimbarea subtilă care se regăsește în ordinea notelor muzicale, omisiunea unei note disonante, accentul pe o anumită notă, trecerea de la o notă la alta, precum și utilizarea microtonurilor alături de alte subtilități, toate acestea fac diferența între o raga și alta.
Există și o expresie în sanscrită – „Ranjayathi iti Ragah” – care poate fi tradusă astfel: „raga este ceea ce colorează mintea”. Pentru ca o raga să coloreze într-adevăr mintea celui care ascultă, efectul trebuie creat nu doar prin note sau prin ornamente muzicale, ci și prin prezentarea emoției specifice sau a stării de spirit care definește fiecare raga. Astfel, prin melodiile încărcate de semnificație din muzica indiană, fiecare emoție individuală, fiecare sentiment subtil regăsit în natură sau în rândul oamenilor pot fi exprimate muzical și retrăite astfel.
Artele spectacolului în India – muzica, dansul, teatrul și poezia – sunt bazate pe conceptul de Nava Rasa , sau „cele 9 sentimente”. Într-o traducere literală, rasa înseamă „suc” sau „extract”, dar în acest context îl folosim cu sensul de „emoție” sau „sentiment”. Ordinea recunoscută a acestor sentimente este următoarea: Shringara (romantic și erotic), Hasya (comic), Karuna (patetic), Raudra (furios), Veera (eroic), Bhayanaka (temător), Vibhatsa (dezgustător), Adbhuta (uluit), Shanta (seren).
Fiecare raga este dominată de una dintre aceste 9 rasas, deși interpretul poate să includă și alte emoții, mai puțin proeminent. Cu cât notele unei raga transpun într-o mai mare măsură expresia unei singure idei sau emoții, cu atât efectul ragăi devine mai copleșitor.
În afară de faptul că fiecare raga este asociată cu o anumită stare sufletească, raga are strânsă legătură și cu un anumit moment al zilei sau cu un anumit anotimp. Ciclul de zile și nopți, asemănător ciclului anotimpurilor, este reprezentativ pentru însuși ciclul vieții. Fiecare parte a zilei – precum răsăritul, prânzul, după-amiaza, lăsarea serii, miezul nopții – este asociată cu un anumit sentiment. Explicația timpului asociat cu fiecare raga se poate regăsi în natura notelor care o compun sau în anecdotele care circulă în legătură cu aceasta.
Deși există 72 de „melas” sau game principale pe care se bazează raga, savanții din domeniul muzicii indiene au estimat că în urma permutărilor și combinațiilor se pot identifica peste 6000 de raga! Dar raga nu presupune doar o structură ascendentă sau descendentă. Trebuie să aibă totodată și „chalan”- adică o ordine predefinită caracteristică pentru raga: nota principală cu importanța cea mai mare (vadi); nota secundară ca importanță (samavadi); și principala caracteristică numită „jan” (viață) sau „mukhda” (față), adică acea grupare de câteva note prin care raga poate fi recunoscută instantaneu.
Din punct de vedere estetic, raga este proiecția spiritului interior al artistului, manifestarea celor mai profunde sentimente și sensibilități ale sale prin tonuri și melodii. Interpretul trebuie să insufle viață fiecărei raga pe măsură ce o dezvoltă și o desăvârșește. Până la 90% din muzica indiană poate fi de fapt o improvizație și, întrucât foarte mult depinde de înțelegerea spiritului și nuanțelor artei, relația dintre artist și guru-ul său se află la temelia acestei tradiții antice. De la început, muzicianul aspirant trebuie să primească atenție și îndrumare specială pentru a deveni maestru. Aura unică a fiecărei raga (numită și „sufletul” ei) este esența ei spirituală și maniera sa de expresie, care nu pot fi învățate din nicio carte.
Doar după ce se dedică practicii îndelungate și solicitante a „sadhanei” (exersare continuă și disciplină deplină) sub îndrumarea unui guru și sub protecția binecuvântărilor sale, artistul se simte suficient de puternic pentru a transforma „prana” (suflarea vieții) în raga. Această reușită este posibilă prin valorificarea secretelor împărtășite de către profesorul său, precum: folosirea „shrutis” (microtonuri diferite de cele 12 semitonuri dintr-o octavă, deoarece muzica indiană apelează la intervale mai mici decât cele din muzica occidentală: 22 într-o octavă), „gamakas” (varietăți speciale de glissando care leagă o notă de următoarea) și „andolan” (o oscilație dar nu sub formă de vibrato). Finalitatea este aceea că fiecare notă pulsează cu viață, iar raga devine trepidantă și incandescentă.
Trebuie avute apoi în vedere „talas” sau „ciclurile ritmice” ale raga. În muzica indiană se regăsește o complexitate unică și un rafinament ritmic. Există talas care pornesc de la 3 bătăi pe ciclu până la 108 de bătăi pe ciclu. Cele mai populare talas sunt cele care au 5,6,7,8,10,12,14 și 16 bătăi pe ciclu. Există alte cicluri de 9,11,13,15,17 și 19 bătăi etc.,care sunt interpretate doar de către muzicieni excepționali la ocazii rare.
Diviziunea dintr-o tala, precum și accentul pe prima bătaie (numită sum) sunt cei mai importanți factori ritmici. Deși există talas care au același număr de bătăi, ele pot diferi prin diviziune sau prin accent. De exemplu, există o tala numită „Dhamar”, care are 14 bătăi într-un ciclu, divizate sub forma 5+5+4: altă tala, „Ada Chautal” are același număr de bătăi dar e divizată ca 2+4+4+4, încă o altă tala, „Chanchar” e divizată ca 3+4+3+4.
În muzica vocală, un toboșar acompaniază cântărețul cu un tempo lent, mediu sau alert, la începutul cântecului, în orice tala aleasă de către interpret. Va proceda similar și când acompaniază instrumentalistul în secțiunea gat a compoziției. Exact ca ragas, talas au propriile lor caracteristici. Unele talas tradiționale mai vechi precum „Chautal” (12 bătăi) and „Dhamar” (14 bătăi) sunt interpretate pe o tobă cu două fețe, numită pakhawaj. Acest acompaniament este practicat în forma tradițională vocală veche „Dhrupad-Dhamar”, precum și în interpretările instrumentale prin intermediul veena, rabab, surbahar etc. În prezent, majoritatea muzicii vocale și instrumentale se bazează pe forma contemporană numită „khyal”, fiind acompaniată de tabla, o tobă alcătuită din 2 piese.
Natura improvizată a muzicii clasice indiene îi impune artistului să ia în considerare cadrul, timpul alocat recitalului, starea sa de spirit, precum și starea de spirit a audienței înaintea reprezentației. Deoarece muzica indiană are origini religioase, calitatea spirituală se regăsește în majoritatea reprezentațiilor muzicale.
Recitalul tradițional începe cu secțiunea Alap – explorarea sublimă și serenă a răgai alese. După acest început lent, introspectiv, profund și uneori trist, muzicianul trece la Jor. În această porțiune, ritmul intră în crescendo, se dezvoltă. Sunt interpretate variații nenumărate ale temei raga de bază. Nu există acompaniamentul tobelor nici în alap, nici în jor.
Alap și jor se continuă cu Gat, compoziția fixă a raga. Aici, tobele încep să cânte, respectând structura ritmică minunată a gat și ciclul său de timp (tala). Această secțiune este bazată pe forma „Khyal”. Din acest moment, gat (care poate avea între 4 și 16 măsuri de compoziție fixă) devine locul de întoarcere al muzicianului după improvizația sa. Deși artistul are libertatea de a improviza, el poate face acest lucru numai atâta timp cât nu părăsește formatul raga și tala. Această libertate condiționată totuși de limitele disciplinei artistice vine odată cu trecerea a numeroși ani de repetiții și sadhana. De aceea, improvizația din muzica indiană nu poate fi comparată în mod just cu improvizația din jazz.
Accelerarea pas cu pas a ritmului în gat culminează în porțiunea jhala, când melodia devine mai zburdalnică și mai electrizantă. Sawal jabab, dialogul rapid și strălucitor între sitar și tabla, are puterea de a fascina chiar și ascultătorul neinițiat datorită interacțiunii palpitante.
La încheierea unui recital, muzicianul va alege deseori să interpreteze un „thumri’ sau „dhun”. Acest stil semi-clasic este mult mai liber și complet romantic, senzual și erotic.
Muzica indiană este mult mai apreciată și mai respectată acum în occident. Numeroși compozitori și muzicieni au fost influențați de această muzică. Deschiderea, disponibilitatea de a învăța și entuziasmul sincer al publicului vestic este o continuă sursă de inspirație și încântare.
(Traducere după un articol în engleză scris de Ravi Shankar)