Conform mitologiei hinduse, dansul a fost conceput de către Brahma. Brahma l-a inspirat pe înțeleptul Bharata Muni să scrie Natya Shastra, un tratat despre artele spectacolului, în urma căruia s-a constituit practica într-o formă codificată a dansului. Natya Shastra a folosit pathya (cuvinte) din Rigveda, abhinaya (gesturi) din Yajurveda, geet (muzică) din Samaveda și rasa (emoții) din Atharvaveda pentru a forma Natyaveda (ansamblul de cunoștințe despre dans).
Dansul indian este împărțit în două secțiuni principale: dansul pur și dansul expresiv. În comparație cu dansul clasic vestic, porțiunile expresive sunt numeroase și foarte dezvoltate, cu povești inspirate de obicei din mitologia hindusă. Toate dansurile indiene își consideră originea ca fiind Bharata Natya Sastra, o operă canonică scrisă de către înțeleptul Bharata și tratând subiecte precum teatrul, muzica, estetica, retorica, gramatica și dansul (natya). Datând din primul secol Î.Hr., acest tratat prezintă întreaga gamă de experiențe teatrale, de filosofii, de teorie și practică. Expunerea merge până la cel mai mic detaliu, fiind notate de exemplu inclusiv dimensiunile exacte pentru trei tipuri de teatre sau numărul total de mișcări posibile pe care le poate face corpul uman în timpul dansului.
Toate stilurile de dans clasic cuprind două elemente. Primul element este nritta, care se referă la dans într-o formă pură, simplă, nealterată de interpretări, gesturi sau limbaj. Cu alte cuvinte, este vorba de dans ca abstractizare, ca mișcare, ca frumusețe a posturii și pozițiilor, legate împreună prin mișcare, fără o poveste care să confere un anumit sens. Al doilea element este nritya, care se referă la expresie, interpretare, gesturi încărcate de semnificație. Nritya se manifestă prin acele cuvinte specifice ale cântecelor, prin care sunt transmise sentimente, emoții, stări și care pot fi interpretate. Fiecare stil de dans este o împletire a nritta și nritya, a abstractului și a emoționalului, a fizicului și a mentalului, a dansului pur și a dansului colorat de stări și idei. Fiecare aspect e subdivizat ulterior în masculin și feminin.
Tradiția dansului aplică tehnica de a transmite fără cuvinte diferite sentimente și emoții, cele permanente, cât și cele tranzitorii. Reflectă gesturile și acțiunile tuturor ființelor, de la zeii din ceruri la animalele și florile de pe pământ, de la mișcările stelelor pe bolta cerească la melodia vântului și la murmurul apelor. Gesturile și pașii dansatorului trezesc în sufletul spectatorului sentimentul portretizat, asemeni cântăreților de operă când interpretează o arie. Ele reflectă atitudinile de viață care se regăsesc în întregul univers vizibil și în sufletul uman. Gesturile sunt impregnate de nava-rasa, adică de cele 9 „arome” sau sentimente, care constituie tot atâtea stări de spirit: sringara (pasiune), vira (eroism), karuna (compasiune), adbhuta (uimire), hasya (râs), bhaya (teamă), bibhasa (ură), raudra (furie) și shanta (pace).
Urmărind spectacolul, suntem martorii pasiunilor mărețe ale zeilor și demonilor în conflictul lor arhetipal, în lupta neîntreruptă pentru putere care are loc între ordinea divină și voința infernului. Putem vizualiza însăși istoria lumii prin victoriile și înfrângerile ființelor supranaturale. Asistăm la bucuriile și suferințele iubiților, la năzuința unuia după celălalt și la regăsirea lor fericită; împărtășim experiența înălțătoare a sfântului când depășește tentațiile simțurilor și atinge serenitatea perfecțiunii; trăim bucuria naturii, încântate de apropierea benefică a sezonului ploios, atunci când privim dansatorul interpretând dansul păunului.
Recitalurile de dans încep printr-o invocație, urmată de compoziții din ce în ce mai complexe. Cântecele au linii simple, iar fiecare frază e repetată într-o varietate de cadențe. Dansatorul pune în scenă fiecare vers în moduri cât mai creative, încercând să descopere cea mai elegantă și mai emoționantă modalitate de a traduce fraze simple de cântec într-o suită de mișcări pline de farmec. Pe durata interludiilor muzicale sau a cadențelor dansatorul execută secvențe pure de dans, ornamentând astfel cântecul.
În India antică nu existau săli de recital sau teatre speciale, iar dansul era de obicei o activitate funcțională dedicată rugăciunii, divertismentului sau timpului liber. Dansatorii obișnuiau să țină reprezentații în temple, la ocazii festive și în perioada recoltei. Dansul era pus în scenă periodic ca o formă de slăvire a zeilor.
India oferă o paletă largă de forme de dans clasic indian, fiecare cu origini în diferite regiuni ale țării.