Pe 21 februarie 1961, un tânăr „student în ştiinţe economice şi în ştiinţe sociale şi politice la Universitatea din Lausanne” cu un mare interes în „studiul psihologiei, sociologiei şi istoriei religiilor” îi scria timid, dar curajos, în acelaşi timp, profesorului Mircea Eliade, întrebând dacă îi poate trimite cărţile ce le avea deja pentru ca profesorul să îi scrie o dedicaţie. În mai puţin de o lună, studentul Henry Pernet primeşte răspunsul mult aşteptat: „Dragă Domnule, Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 21 februarie. Sunt fericit şi flatat de interesul pe care îl aveţi pentru cercetările mele. E inutil să vă spun cu câtă bucurie voi scrie dedicaţii pe cărţile mele unui student în ştiinţe economice şi sociale” (Eliade către Pernet, 15 martie 1961).
Era prima scrisoare şi, poate, primul semn că lui Henry Pernet i se deschidea în faţă o nouă şi fascinantă cale: istoria religiilor; iar tovarăş de drum îi era nimeni altul decât „tatăl” disciplinei, Mircea Eliade.
Până la prima întâlnire faţă în faţă, ce a avut loc la Ascona, pe 20 august 1961, Eliade află despre entuziasmul lui Pernet şi îi răspunde, direct sau prin intermediul colaboratorilor de la Chicago, la o serie de întrebări, astfel încât, la momentul întâlnirii de la Ascona cei doi aveau deja un „trecut”. Savantul, dar mai ales omul cald şi prietenos din spatele ochelarilor groşi şi a zâmbetului enigmatic îl cucereşte iremediabil pe Henry care, pe drumul de întoarcere se hotărăşte: va studia istoria religiilor cu Mircea Eliade. La Chicago.
Scrisorile care urmează acestui moment redau dorinţa sinceră a tânărului student, dar şi admiraţia faţă de lucrările lui Eliade: „Posedaţi un dar minunat pentru explicitarea ritualurilor, pentru a pune în lumină structurile marilor mituri, şi un talent fără egal pentru sinteză. Simt întotdeauna, de-a lungul studiilor dumneavoastră, prezenţa umanului, nu aşa cum poate fi el postulat de o ştiinţă, ci aşa cum e el cu adevărat”( Pernet către Eliade, 8 aprilie 1962).
Henry şi-a urmat visul şi a ajuns la Chicago. A studiat cu Mircea Eliade, Joseph M. Kitagawa, Frank E. Reynolds şi Charles H. Long şi a obţinut un doctorat în istoria religiilor. Împrejurări mai puţin fericite l-au adus însă înapoi în Elveţia unde, deşi implicat în afacerile familiei, a găsit timp să facă şi ceea ce îi plăcea mai mult: istoria religiilor. S-a implicat activ în Societatea elveţiană pentru ştiinţa religiilor, a participat la congrese şi întâlniri ale asociaţiilor de istoria religiilor din SUA şi Europa şi a scris articole de specialitate pentru unele dintre cele mai importante reviste din domeniu: History of Religions, Numen, Revue de théologie et de philosophie, Revue de l’Histoire des Religions. Mai mult, a ajutat la pregătirea câtorva ediţii în franceză ale operelor lui Eliade, a tradus Jung şi a colaborat la Encyclopedia of Religion.
În timp, Henry a devenit prietenul lui Eliade şi au petrecut împreună momente minunate. Discuţiile lor se mutau de la istoria religiilor înspre literatură şi chiar politică, artă şi muzică, până la chestiunile personale, legate de familie. În ceea ce priveşte strict partea de colaborare ştiinţifică şi didactică a celor doi, scrisorile ne dezvăluie un student curajos, ce îşi susţinea părerile, chiar dacă, uneori, acestea erau în contradicţie cu cele ale profesorului. În multe ocazii Henry îl corectează pe Eliade. Într-o scrisoare din 21 ianuarie 1969, Henry îi scrie profesorului Eliade: „Apropo de textul pe care o să-l primiţi, am de făcut o mică remarcă legată de a patra pagină din Prefaţă. Asimilaţi activitatea raţională cu activitatea conştientă. După mine, aceasta înseamnă să luaţi partea în locul întregului. E clar că activitatea raţională face parte din activitatea conştientă, însă a doua nu s-ar reduce la prima. – Suntem de acord?” La fel, în scrisoarea din 5 mai 1969, îi face sugestii legate de Jung: „Dumneavoastră spuneţi: ‘… the discovery of the unconscious and of psychoanalysis’. Eu am nuanţat puţin: ‘… elaborarea unei teorii a inconştientului şi explicitarea psihanalizei’.
Încă o dată, inconştientul a fost descoperit cu mult timp înainte de Freud; nu ştim pur şi simplu cum să-l integrăm cunoştinţelor psihologice şi în ceea ce ştim despre psihic”. Curajul pentru astfel de intervenţii este oarecum justificat, din moment ce Henry a făcut parte din echipa ce a tradus operele lui Carl Gustav Jung în franceză şi deci avea o pregătire în acest domeniu. De-a lungul anilor şi a strânsei lor colaborări astfel de episoade sunt obişnuite. Eliade ştia să accepte atât criticismul, cât şi sugestiile celor cu care lucra şi nu lua părerile studenţilor lui la modul „personal”. În fond, era conştient că fiecare are dreptul la o opinie proprie şi aprecia dezvoltările independente de propria-i metodă.
Şi apoi, dincolo de părerile diferite în unele probleme, Henry a fost şi a rămas un admirator al lui Eliade. O emoţionantă scrisoare din 1975 surprinde extraordinar modul în care întâlnirea cu Mircea Eliade i-a schimbat viaţa. „Acel […] august 1961 – acum mai bine de 14 ani – în care am îndrăznit să mă întâlnesc cu dumneavoastră la Ascona, n-a schimbat oare cursul vieţii mele? Mă regăsesc astăzi, ca şi atunci, afundat în lumea business-ului, însă nu mai sunt acelaşi, iar acest pasaj iniţiatic în istoria religiilor – chiar dacă nu a făcut din mine istoricul religiilor care visam să fiu – mi-a deschis spiritul şi m-a transformat. Şi asta vi se datorează dumneavoastră, şi nu disciplinei, căci, de la întâlnirea de la Ascona, personalitatea dumneavoastră m-a convins să vă urmez. Cred că şi de aţi fi predate biologie, eu tot v-aş fi urmat. … însă sunt pe punctul de a vă face confidenţe, şi asta nu e bine pentru un Elveţian!” (Pernet către Eliade, 18 decembrie 1975).
Aceeaşi părere este exprimată de Henry şi astăzi, în 2011. Pregătind scrisorile pentru tipar am avut o mulţime de întrebări pentru Henry Pernet, unele legate strict de istoria religiilor, însă altele mergând înspre legătura lor personală. Şi mi s-a confirmat faptul că expresia „dragul meu prieten”, aleasă şi ca subtitlu al acestui volum, a fost încărcată de toate bunele sentimente, şi de o parte şi de cealaltă. Iar corespondenţa dintre ei este valoroasă şi prin acest amănunt. Sunt 25 de ani pe care i-au petrecut în legătură unul cu celălalt. Citind această culegere, specialistul în Eliade şi cititorul obişnuit descoperă un Eliade cald şi deschis, prietenos, dornic să ajute şi să îndrume, deschis la critică, recunoscător pentru ajutorul oferit; însă volumul oferă, în acelaşi timp, importante detalii despre lucrările scrise şi activităţile academice ale lui Eliade din acea perioadă. 1961-1986 au fost anii maximei influenţe şi vizibilităţi internaţionalea lui Eliade şi unele dintre operele sale majore au fost scrise sau pregătite între aceşti ani: The Encyclopedia of Religion (16 volume), The History of Religious Ideas (3 volume complete, din 4 plănuite), mare parte a memorialisticii şi câteva romane.
Îi mulţumesc lui Henry Pernet pentru trimiterea acestor scrisori şi pentru excelenta colaborare pe care am avut-o în realizarea prezentei ediţii. Este pentru prima dată când corespondenţa Eliade – Pernet vede lumina tiparului şi mă bucur că am putut să fiu printer primii cititori ai acestui minunat schimb epistolar.
Mihaela Gligor
Cluj-Napoca, 23 martie 2011