Rabindranath Tagore s-a născut în 1861 şi a murit în1941. El copilărit în casa Jorasanko, conacul familiei Tagore din inima Calcuttei. Familia sa s-a mutat în Calcutta cu averile fluctuante ale Companiei Indiilor Orientale. Membrii familiei Tagore au părăsit funcţiile lor preoţeşti, moştenite ca înalţi Brahmani, pentru a deveni brokeri pentru comercianţii europeni din sectorul bancar şi de asigurări şi din sectorul plantaţiilor.
Familia sa se poate lăuda cu primul negustor independent indian, care a fost bunicul lui Radindranath, Dwarkanath Tagore. Printre alţi pionieri în familie au fost: proprietari temerari de terenuri, reformatori în gandire, erudiţi ai Sanscritei, poligloţi, un înalt funcţionar public, o primă femeie romancier, si, să nu uităm, un poet de rang mondial! Rabindranath a scris: „Era ceva remarcabil în familia noastră. Era ca şi cum am fi trăit aproape de vârsta pre-Puranică a Indiei prin angajamentul nostru faţă de Upanisade… Pe lângă acest lucru a existat o dragoste cu adevărat profundă pentru literatura engleză în randul vârsnicilor mei. Shakespeare şi Sir
Walter Scott au avut o puternică influenţă asupra familiei noastre …” De asemenea, el menţiona: “Tatăl meu a preţuit o sinteza lui Hafiz şi a Upanişadelor în inima lui”.
La vârsta de 17 ani, Rabindranath a fost rugat de tatăl său să meargă în Anglia să studieze Dreptul. El s-a întors fără să fi terminat Dreptul, dar, ca mulţumire adusă familiei englezeşti la care a locuit, el a scris: “Nu am primit niciun şoc calculat să-mi sfărâme cadrul originar al vieţii mele – dimpotrivă, estul şi vestul s-au împrietenit în persoana mea”.
După întoarcerea acasă, el s-a adâncit în scris. La varsta de 30 de ani el devenise deja un poet bine cunoscut care scria în limba sa maternă, bengaleza. El a scris: „Mi-am petrecut majoritatea timpului cu preocupări literare până la 40 de ani sau mai mult. Nu am avut niciodată dorinţa de a lua parte la activităţile practice, pentru că am avut o convingere inrădăcinată în minte că nu am avut darul.”
Prima sa şansă de a-si examina viaţa ca cetăţean a fost în deceniul pe care l-a petrecut din 1890 în zona rurală a Bengalului de Est, unde tatăl său l-a trimis să gestioneze întinsele moşii agricole ale familiei aflate de-a lungul râului Padma, numele local pentru Ganga. Acolo el a făcut cunostinţă îndeaproape cu lupta pentru supravieţuire a omului de rând. El scria: “Munca mea ca zamindar m-a dus pe drumuri lungi din sat în sat, de la Shelidah la Patisar, pe râuri mici şi mari, şi de-a lungul ‘beels’”.
El scria: „Încet dar sigur am început să înţeleg durerea şi sărăcia sătenilor şi am devenit dornic să fac ceva în legatură cu acest lucru. Am început să mă simt ruşinat că-mi petreceam zilele pur şi simplu ca un proprietar de pământuri preocupat numai de propriul profit şi de propria pierdere. Aşa că am început să mă gandesc ce s-ar putea face.” Ştim din scrierile sale că acesta a devenit un punct de cotitură în compasiunea sa pentru umanitate, prima sa experienţă pe propria piele legata de condiţia mizeră în care trăiau majoritatea concetăţenilor săi. Încetul cu încetul Rabindranath a început să resimtă o chemare clară şi inconfundabilă de a renunţa la viaţa sa într-un fel (la început nu ştia în ce fel anume), mai deplin în favoarea ţării sale. Acesta a fost momentul in care a scris poemul inovator “Ebar Phirao Morey” sau “Chemarea către muncă”.
Traducerea sa din engleză este:
Marşând cu valurile Vieţii Eterne trebuie să mergem înainte cu Adevărul ca Stea Polară şi niciun gând de moarte. Aspre zile rele se vor vărsa asupra noastră, dar trebuie să continuăm lupta pentru a ne păstra Întâlnirea cu El la picioarele căruia am vărsat bogăţia inimii noastre din timp în timp.
La început scopul său era patriotic, dar mai târziu a devenit spiritual. El a scris:“…în acea dimineaţă în sat, faptele vieţii mele mi-au aparut dintr-o dată intr-o unitate luminoasă de adevăr. Toate lucrurile care mi se păreau valuri pribegi mi s-au arătat în minte în relaţie cu o mare fără limite. Eram sigur că o Fiinţă care m-a înţeles pe mine şi lumea mea îşi căuta cea mai bună înfăţişare a sa în toate experienţele mele, unindu-le într-o personalitate ce se află în continuă deschidere, care este o operă spirituală de artă. Îi eram responsabil acestei Fiinţe; deoarece creaţia din mine este a lui precum şi a mea.”
În perioada 1894-1900 când el a fost complet absorbit de realitatea crudă a vieţii oamenilor de rând, poemele sale au exprimat un anumit misticism interior. Un astfel de poem central a fost Jiban-Debata (Dumnezeul vieţii).În Jiban-Debata el a dat expresie unui mod interior de simţire a divinităţii, care îl inspiră şi îl ghidează. Prin această experienţă el s-a dedicat unei mişcări graduale de îndepărtare de la religia instituţională, considerând că nu este necesară nicio mediere sacerdotală între credincios şi Dumnezeu.
În cartea sa “Religia Omului” el a citat cântecul său Baul favorit: „Templele şi moscheile obstrucţionează calea şi nu reuşesc să aud chemarea sau să mă mişc atunci când profesori şi preoţi se îngrămădesc cu nervozitate în jurul meu”. De asemenea el a scris în “Religia Omului” următoarele: “Din vremurile când Omul a devenit cu adevărat conştient de el însuşi, el a devenit de asemenea conştient că există un spirit misterios al unităţii, care şi-a găsit manifestarea prin el în societatea sa”.
Într-un poem din Gitanjali el spunea:
„El este acolo unde plugarul ară pămantul tare şi unde drumarul sparge pietrele
El este cu ei în soare şi ploaie şi haina lui este acoperită cu praf
Dezbracă mantaua cea sfantă şi la fel ca el vino jos pe pămantul prăfuit!”
Scrisorile pe care le-a scris sunt considerate ca punct de reper pentru acea perioadă, ca şi povestirile scurte. Scrisorile au fost publicate în 1912 ca Chhinnapatra (Fragmente). De asemenea, el a scris şi numeroase eseuri puternice care susţineau reforma socială a ţării sale. Drama sa Achalayatan (Neclintirea) este dedicată indărătniciei şi încăpăţânării ortodoxiei Hindu.
În eseul său “Swadeshi Samaj” din 1904 el a adresat o chemare tineretului educat pentru a lucra în sate şi pentru a ridica gradul de conştientizare în rândurile sătenilor.
A scris:
“Dacă nu poţi face nimic altceva, măcar taie-te din ziare şi du-te în orice sat şi oferă-le educaţie lor, celor cu care nimeni nu a vorbit niciodată; adu-le fericire, speranţă, serveşte-i şi anunţă(-i) că este demnitate în ei ca fiinţe umane, că ei nu merită dispreţul universului”
Între 1904 şi 1905, el însuşi s-a alăturat Mişcării Swadeshi din Bengal dar s-a retras imediat când au început manifestaţiile comunale din interiorul Mişcării. Făgăduind solemn că nu se va mai alătura niciodată unei mişcări politice, el a decis să se îndrepte spre educaţie, ca soluţie pentru modelarea minţii oamenilor. A scris: “Cred că toate problemele umane îşi pot găsi soluţia fundamentală în educaţie… Sărăcia, molima, luptele comunale şi înapoierea industrială ne îngustează calea şi ne-o fac periculoasă din cauza lipsei unui grad adecvat de educaţie”. Romanele sale: Gharey Baire (Casa şi Lumea) şi Gora anilor 1910-1915 au atacat influenţa otrăvitoare a Hinduismului asupra politicii Swadeshi. El a încheiat Gora cu următoarele vorbe aparţinând protagonistului romanului:
“Astăzi sunt, înainte de toate, indian.
În mine nu este niciun conflict al comunităţilor hinduse, musulmane sau creştine.
Astăzi, orice castel din India este castelul meu, pâinea tuturor este şi pâinea mea… ”
A scris:
”Chiar dacă încă din vremea copilăriei mele am fost învăţat că idolatrizarea naţiunii este aproape mai bună decât adoraţia faţă de Dumnezeu şi umanitate, cred că am depăşit această invăţătură, şi am convingerea că conaţionalii mei vor câştiga cu adevărat India care le aparţine prin lupta împotriva modului de educare ce îi învaţă că o ţară este mai importantă decât idealul umanităţii”.
Criticii naţionalisti ai lui Rabindranath l-au acuzat de “dezertare”. Făgăduind solemn că nu se va mai alătura niciodată unei miscări politice, el s-a îndreptat în schimb spre a lucra cu chiriaşii hinduşi şi musulmani ai familiei sale.
Umanismul lui Rabindranath a avut câteva stadii distincte de dezvoltare. Simţul său adânc faţă de ecologia omului şi a naturii i-a inspirat cele mai persistente scopuri în viaţă.
Acestea au fost:
– Să aducă bucurie şi valori alternative educaţiei urbane,
– Să aducă la un loc oraşul şi satul în crearea unei noi educaţii,
– Să construiască o societate bazată pe cooperare, în strânsă legătură cu land-ul,
– Să rededice oamenii unităţii în diversitate a Indiei în cooperare cu Asia şi să îndrepte Vestul spre auto-realizarea lumii.
În Bengalul rural de sud, în Santiniketan şi Sriniketan, la o sută de mile nord-vest de Calcutta, Rabindranath a început pentru prima dată să integreze aceste credinţe ale sale în timp ce experimenta un nou mod de educare. Santiniketan fusese descoperit ca un loc senin de către tatăl lui Rabindranath, Debendranath Tagore, în timpul călătoriilor sale în districtul Birbhum din Bengalul de Sud. Debendranath a cumpărat pământ aici de la familia Sinha, proprietari de Raipur, şi a construit o casă pe acesta în 1863. El a numit această casă ‘Santiniketan’, reşedinţă de pace, de unde locul şi-a luat numele.
Acolo, Rabindranath a înfiinţat o şcoală în 1901 pentru ca mai târziu să ridice şi o universitate internaţională numită Visva-Bharati şi un institut de reconstrucţie rurală numit Sriniketan. A ales umanitatea în detrimentul patriotismului şi a transformat în misiune idealul de a reuni Estul cu Vestul. Acesta este motivul pentru care nu s-a alăturat Mişcării Non-cooperării a lui Gandhi. A scris: “Gandhiji, întreaga lume suferă de un cult al naţionalismului egoist pi limitat. India a fost întotdeauna ospitalieră cu toate naţiunile şi credinţele. Am ajuns să cred că noi în India încă mai avem multe de învăţat de la Vest şi ştiinţa sa, şi încă trebuie că, prin educaţie să învăţăm să colaborăm unii cu alţii”. Rabindranath l-a încurajat pe reverendul C.F. Andrews, care l-a ajutat la scoala sa din Santiniketan, să se ducă în Africa de Sud în ianuarie 1914 şi să sprijine comunitatea indiană de acolo şi pe Gandhi într-o misiune care s-a dovedit crucială în securizarea aşezământului Smuts-Gandhi. Când Gandhi a părăsit Africa de Sud şi a trimis un număr de copii de la aşezămantul din Phoenix în India, Rabindranath le-a oferit ospitalitate şi educaţie în Santiniketan. Rabindranath şi Gandhi au rămas prieteni pentru totdeauna. Rabindranath s-a adresat lui Gandhi cu titul de Mahatma în vreme ce acesta făcea vizite frecvente în Santiniketan. Ambii considerau că educaţia în India este incompletă dacă nu include şi satele unde trăiau marea majoritate a indienilor.
Şcoala din Santiniketan şi Universitatea Internaţională Visva-Bharati erau un experiment dinamic în ceea ce privea construirea unei legături vii între oraş şi sat şi între local şi global. Studenţii veneau la Santiniketan atât de la oraş cât şi de la sat şi profesorii veneau din diferite părţi ale lumii.
Peisajul uman mixt din Santiniketan, care includea sate hinduse, musulmane, tribale, şi diferenţe sociale şi de rasă era o privelişte autentică şi educativă asupra adevăratei Indii, tocmai bună de arătat studenţilor de la oraş, ai şcolii sale. A ales o educaţie holistică la un nivel de bază pentru a inspira valori cosmopolitane şi alternative în modelarea unei fiinţe umane complete, care ar putea contribui la realizarea unei lumi mai bune. Complexul de la Santiniketan, incluzând şcoala, universitatea şi institutul de reconstrucţie rurală, a fost perceput ca ‘o stare de unitate creativă’ unde minţile studenţilor şi elevilor se puteau elibera de superstiţii, fiind îndreptate către respectul faţă de fiinţa umană, neluând în considerare rasa sau credinţa. La Santiniketan, aniversările oamenilor de valoare care au aparţinut multiplelor culturi şi religii ale Indiei, dar şi lumii întregi, cum ar fi Buddha, Cristos, Mohammad, Chaitanya şi Rammohun Roy, primul reformator modern al Indiei, erau sărbătorite cu rugăciuni şi discursuri.
Rabindranath s-a angajat la şcoala Santiniketan în reînvierea celor mai bune lucruri din moştenirea indiană, dar le-a pus într-o perspectivă umanistă universală, în vederea realizării unui ‘adevăr colectiv’.
A devenit un călător prin lume care s-a eliberat din izolarea de a fi un provincial al Indiei Britanice. Între 1916 şi 1932 el a călătorit în 30 de ţări de-a lungul a 5 continente şi a pus ospitalitatea Universităţii Visva-Bharati la dispoziţia umaniştilor şi oamenilor de ştiinţă din acele ţări. Dorind să aibă acces la mai multă lume, el şi-a luat propriile traduceri în limba engleză ale unei selecţii din poeziile sale în Anglia în 1912, care au devenit Gitanjali-ul său englez.
Volumul său “Gitanjali” a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1913, premiu care l-a transformat într-un cetăţean al lumii. El a fost prima persoană din afara Europei care a câştigat acest premiu.
La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, el a simţit nevoia presantă de a insista pentru o lume a cooperării şi a scris eseuri critice la adresa războiului şi naţionalismului militant. Aceste trei eseuri erau stranse într-o colecţie: “Naţionalism în Vest”, “Naţionalism în Japonia” şi “Naţionalism în India”. Acestă colecţie, scrisă în limba engleză în 1915, a fost distribuită ca lectură în timpul războiului în Japonia şi America, în 1916. Rabindranath Tagore a fost discreditat de audienţele din Japonia şi ridiculizat de presa americană. Totuşi, el şi-a continuat campania împotriva războiului. El a susţinut că naţionalismul agresiv şi conflictele ar putea fi înlăturate prin studierea reciprocă a culturilor şi istoriilor naţiunilor şi prin schimburi la nivelul învăţămantului superior.
Entuziasmul cu care mesajul său de cooperare internaţională a fost primit în Europa l-a condus la ideea că India era cel mai indicat loc pentru înfiinţarea unui centru internaţional. În 1921, această idee s-a materializat prin inaugurarea oficială a universităţii sale internaţionale, Visva Bharati. Logo-ul Universităţii Visva-Bharati a fost preluat din Vedas, “yatra viswam eka nidam”, semnificând: “ (locul) unde lumea întreagă se întâlneşte într-un singur cuib”.
El a cunoscut numeroşi pacifişti şi gânditori ai lumii printre care: Romain Rolland, Paul Richard, Bertrand Russell, Gilbert Murray, Helen Keller, Albert Einstein, Okakura Kakuzo, Yone Noguchi, etc. La îndemnul lui Romain Rolland, el a semnat Declaraţia Spiritului de Independenţă în 1919, alături de alţi pacifişti ai lumii.
În eseul său Unitate Creativă, el a stabilit programul Visva-Bharati pentru schimbarea lumii prin intermediul eforturilor locale. El a scris:
“Când vine vorba de adevăr, nu se pune problema de Est sau Vest. Acesta este adevărul pentru care trebuie să luptăm aici, la Visva-Bharati”.
A fost cu adevărat o vreme în anii ’20 şi ’30 când Visva-Bharati din Bengalul rural a devenit o adevărată comunitate globală. Acele persoane care au venit au devenit membrii unei comunităţi pe care au simţit-o şi s-au angajat în predare, cercetare, reconstrucţie rurală şi crearea de opere de artă fără graniţe naţionale.
În ultimul deceniu al vieţii sale, Rabindranath a găsit încă o modalitate de a comunica lumii, prin intermediul picturii. Lucrările sale au fost expuse în toată lumea. Ca o concluzie la schiţa făcută vieţii lui Rabindranath, putem spune că este un poet, romancier, eseist, pictor, compozitor, educator, luptător pentru dreptate socială, pacifist şi internaţionalist. Dar esenţa muncii sale de o viaţă o văd stând în eforturile sale necontenite de a introduce India în universalitate. Provocarea i-a fost inspirată de modul cum a articulat un umanism incluziv în istoria ţării sale, lucru care pentru el avea o valoare eternă şi pe care dorea să îl susţină. El a recunoscut faptul că problema rasială istorică a ţării sale nu a fost niciodată soluţionată dar a subliniat faptul că au existat răspunsuri creative mergând în direcţia unităţii de-a lungul secolelor. El a scris faptul că nu vede o soluţie în suprimarea diferenţelor, ci vede o soluţie în construirea unei sinteze mai profunde, realizând “o unitate esenţială în diversitatea formelor” în ceea ce priveşte religia. Proclamând unanimitatea religiilor, el a scris în eseul său “Conflictul raselor” următoarele: “Oricat de diferite ar fi simbolurile si ritualurile, Dumnezeu, cel pe care încearcă să îl reprezinte, este atemporal şi pentru a-l zugrăvi şi înţelege cu adevărat este necesar să îl vezi în sufletul tuturor fiinţelor”.
Angajamentul faţă de lume al lui Rabindranath a fost un element Upanişadic în devenirea sa care i-a înrădăcinat încrederea în omul universal. Nu este de mirare că a scris în cartea sa, Personalitate, următoarele: “Încă de la începutul istoriei noastre poeţii şi artiştii au infuzat culorile şi muzica sufletelor lor în structura existenţei… Datorită acestui lucru am ştiut cu certitudine că pămantul şi cerul sunt ţesute din firele minţii umane, care este mintea universală în acelasi timp”.
– Transcrierea conferinţei susţinute de Prof. dr. Uma DASGUPTA în cadrul festivalului Namaste India , ediţia a III-a
– Traducere de: Maria-Daniela Pomohaci si Georgiana Kivu
– Articol apărut în revista BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR, Anul XIV, nr. 9 — septembrie 2011