Duminică, 23 iunie, ora 16:00
Scenă, Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, București

coperta

“Am fost de două ori la New Delhi şi o dată la Calcutta. Nu mi-au plăcut mai deloc:  sărăcia extremă din afara cartierelor rezidenţiale, traficul oribil, arta greu de înţeles, mâncarea, ce să mai zic. În plus, jena teribilă că vin dintr-o lume mai bună şi că nu pot nici ascunde, nici uita acest lucru. În celălalt talger al balanţei, Gandhi şi Nehru, ba chiar şi entuziasmul lui Mircea Eliade, atârnau parcă mai puţin. Am ezitat de-aceea când am fost întrebat dacă vreau să scriu câteva rânduri despre această carte. Ce putea fi ea altceva decât o nouă idealizare, prin spiritualitate, a unei lumi insuportabile ?

Am citit-o, însă, din fericire, şi am descoperit cu totul altceva. Mai întâi, ea nu este o carte de turism, deşi cuprinde numeroase informaţii de acest fel, de mare voaloare, greu de găsit în ghidurile propriu zise. Cartea nu este nici un roman reflexiv despre ţări îndepărate, precum scrie de exemplu Daniela Zeca. Mai mult, Daniela Tane evită toate capcanele în care cădem cu toţii, cum am căzut şi eu, când ajungem în lumi necunoscute: exotismul, contrastul imaginat între lucruri (rele) şi oameni (buni), înălţimea reflecţiei morale a localnicilor drept scuză a sărăciei, ori recompensă a îndurării ei, natura ca balsam social şi, adesea, reamintirea lumii de acasă ca „totuşi” mai evoluate („noi  nu suntem chiar aşa!”), în ciuda criticilor exprimate acolo. În al doilea rând, autoarea vorbeşte despre sine, ca româncă şi europeană, cu o lipsă de prejudecăţi dezarmantă şi cu o remarcabilă decenţă: nu pretinde nici a se fi asimilat locurilor, nu se erijază în ghid superior şi nu opune ignoranţei cititorului nici informaţie savantă, nici experienţă matură. Ea scrie precum ar povesti unor prieteni, mai pe seară, ce a văzut, foarte simplu, fără a asuma niciunul din rolurile obişnuite povestitorilor reveniţi din ţări îndepărtate. Nu am cunoscut-o pe Daniela Tane înainte de-a pleca în India, dar impresia pe care o dă cartea ei este că a rămas neschimbată, doar cu un mare plus de reflecţie personală, subtilă, adesea dureroasă  şi cu o lărgime de spirit pe care doar marile spaţii străbătute în Asia şi în Africa i-o puteau dărui.

Autoarea a fost în India, din Tibet până în Ceylon, în Cambodja, Nepal şi Etiopia, pe parcursul a vreo 7-8 ani, lucrând pentru Ambasada României, Crucea Roşie ori alte instituţii internaţionale, rezistând unor mari eforturi fizice, unor condiţii climaterice şi alimentare extrem de aspre şi unor dificultăţi de serviciu abia sugerate. „Cred că am suflet de nomad… Bucuria călătoriilor face parte din categoria privilegiilor aparte – e un dar al existenţei care nu trebuie lăsat să-ţi scape” (p.62). Nimic picant însă despre persoanele întâlnite, oameni extrem de diferiţi dar prezentaţi doar ca părtaşi, preţ de câteva zile, la cutare acţiune, fără comentar despre trecutul lor, ori despre ce au devenit mai târziu. Cartea nu este scrisă de un memorialist care extrage dintr-o întâlnire cu cineva, sau dintr-o participare la un eveniment, ceva important pentru „formarea” sa. Daniela Tane este de-o desăvârşită discreţie, o eleganţă în a desvălui despre oameni şi întâmplări numai ceea ce le este esenţial, semnificativ în acel moment, nimic în plus. ”

Sorin Alexandrescu